Acneea, labirint al sentimentelor: înfruntând demonii din spatele oglinzii

Eu, în versiunea de acum 4 ani, nu aș fi crezut niciodată că voi ajunge să experimenteze coșmarul psihologic denumit acnee. M-am considera norocoasă, luând în considerare că pielea mea era, conform societății, ”perfectă”. După cum se poate observa, norocul meu a luat o întorsătură nefavorbilă.

Sursă: Fotografie personală
Sursă: Fotografie personală

Relația mea anevoioasă cu acneea a început la 16-17 ani, anul 2020, în perioda liceului, în pandemie. Eram o adoloscentă ce urma un program alimentar sănătos, nu consumam ”fast food” sau ” processed sugars” și făceam sport în mod regulat. Aceste lucruri, conform propriei logici, trebuiau să îmi asigure o piele sănătoasă, liberă de orice ”imperfecțiune”. Însă, această logică mi-a fost complet dată peste cap în momentul în care această afecțiune a pielii și-a făcut simțită prezența. Nu am primit absolut niciun semn de avertizare, doar m-am trezit într-o dimineață, am pășit spre oglindă și am simțit instant o senzație intensă de panică, fața mea, specific obrajii și bărbia, fiind acoperită de o mulțime de coșuri. Nu am realizat, în acel moment, că va urma să mă confrunt cu o perioadă dificilă, neștiind la acea vârstă ce povară psihologică reprezintă defapt acneea.

Inițial, nu am știut cum să procedez, fiind nefamiliară cu produsele de îngrijire a pieliie și neștiind căt de variate pot fi rădăcinile cauză a acestei condiții. Acest lucru a cauzat o abordare nesăbuită din partea mea, eu, în starea de panică, alegând să dau un simplu ”search” pe Google cu textul ”produse care vindecă acnea”. Desigur, în aceea perioadă nu cunoșteam însemnătatea cuvintelor ”active ingredients”, ”BHA and AHA”, ”comedogenic/non-comedeogenic”, ”patch testing” sau că puteam defapt să sufăr de ”hormonal acnee” care nu poate fi vindecată cu simple produse. Am decis doar să achiziționez produsele cele mai populare fără a studia mai întâi complexitatea condiției, ingredientele sau modul de utilizare a acestora. Scopul meu era să scap cât mai repede de această problemă ca să nu fiu judecată sau să experimentez ”bullying” din partea colegilor în momentul în care reîncepea fizic școala.

Pielea mea a intrat în contact cu branduri renumite precum CeraVe, La Roche-Posay, Ordinary, Cetaphil, Bioderma, care desigur au rezultat în agravarea condiției. Adâncindumă în produse am descoperit Differin, primul meu ”topical retinoid”, cu toate că în aceea perioadă nu știam ce înseamnă ”retinoid” sau că aceste trebuie introdus treptat într-o rutină și folosit doar o dată pe saptămână. Îmi doream rezultate instante, prin urmare am folosit în mod neglijent produsul în fiecare zi, depășiind cantitatea recomandată de aplicare a acestuia. Acest lucru a rezultat în distrugerea barierei pielii.

Am fost la cel puțin 5 dermatologi, atât în orașul meu natal, Zalău, cât și în Cluj. Mi-au fost prescrise de fiecare dată produse de la CeraVe, La Roche-Posay sau Bioderma, iar în rare cazuri mi-au fost prescrise și creme înafara acestor renumite branduri, însă toate rezultau în eșec. Pierzândumi speranța în specialiști, am început să mă documentez din ce în ce mai mult despre acnee și rădăcinile ei și am trecut de la tratamente naturiste unde îmi puneam ulei de ricin pe față la folosirea unguentelor precum Aquaphor, Vaseline și Sulfur apoi la schimbarea întregii rutini cu una de produse koreene, am ajuns chiar în punctul unde am renunțat la diferite alimente deoarece erau declanșatoare cunoscute de acnee.

Diversele tratamente cu care am experimentat au reprezentat un chin atât la nivel fizic cât și psihic. Perioadele de ”purging” unde pielea mea trecea printr-o sesiune de ”breakouts” masiv timp de 3-4 luni erau cele mai dificile deoarece acest fapt putea însemna doar doua lucruri: pielea mea era nevoită să se familiarizeze cu produsul ca mai apoi acesta să își facă efectul sau îl respingea, ceea ce rezulta în noi coșuri chistice care se formau sub piele și cauzau, pe lângă o senzație intensă de durere, cicatrici și hiperpigmentație care sunt mai greu de îndepărtat decât acneea în sine.”Probabil nu există nici o boală care să provoace mai multă traumă psihică, mai multe disfuncții între părinți și copii, mai multă insecuritate și sentimente de inferioritate, și o mai mare sumă de suferințe psihologice decât acneea” (Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-4.). Din momentul în care aceasta și-a făcut simțită prezența am început să trec prin diferite stagii critice la nivel psihic:

Primul stagiu a fost mascarea condiției, în cadrul căreia am început să achiziționez diverse machiaje pe care le aplicam zilnic. Condiția acneică este asociată cu ”scăderea drastică a satisfacției legate de aspectul fizic, stima de sine și încrederii în sine”.(Danielle V.,Robert R.,Rick L., Soham C.,Misaki N., 2020, p-1.). Astfel, am ajuns în punctul în care nu puteam să ies nici măcar până în fața blocului fără să aplic un strat generos de fond de ten și corector iar când aveam un gram de curaj și încercam corpul mă oprea în scara blocului, fizic nefiind capabilă să pășesc în afara acestuia.”Adolescenții care suferă de acnee sunt stigmtizați și judecați dur de alții, inclusiv fiind luați în derâdere”(Coskun O., Aynure O., 2020, p-1.)., prin urmare, eram terifiată de posibilele priviri batjocoritoare ale oamenilor, de judecata aspră ce va urma la realizarea că pielea mea a încetat să se integreze în standardele impuse de societate, nemaifiind catalogată ca ”perfectă”. Îmi amintesc și acum senzația pe care a simțeam în momentul în care machiajul îmi era pus la punct, era asemenea unui ”boost de serotonină”. Reprezenta o evadare din cotidian, un mod de a retrăi, chiar dacă doar pentru câteva ore, în corpul fetei care am fost înainte.

Al doilea stagiu a fost evitare și distanțare. ”Pacienții cu acnee tind să se simtă rușinați de propria condiție ceea ce duce la autoanaliză și retragere din cercurile sociale.”(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-4.Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-4.). Această etapă pentru mine a început să se manifeste inițial cu propria familie. Îmi petreceam zilele ascunsă în camera mea, cu perdelele trase pentru a împiedica lumina din a pătrunde iar adesea acopeream oglinda cu un tricou pentru a mă asigura că nu îmi voi observa relflexia, surprinderea acesteia încheindu-se deseori într-un ”mental breakdown”. Eram relativ calmă și relaxată în urma luării acestor măsuri preventive, însă în rarele momente când eram nevoită să port o conversație cu mama mea limbajul meu corporal se schimba drastic. Refuzam să o privesc în ochi și încercam în mod constant să îmi acopăr subtil fața. Existau și momente mai dificile în care experimentam o inflamație mai gravă și eram nevoită să mă machiez înainte de a putea purta o discuție cu propria mamă sau chiar de a vorbi prin ușă. Îmi amintesc recurentele întrebări ale mamei : ”de ce mă eviți?/ de ce nu te uiți la mine? de ce pășești afară din cameră doar când este întuneric, obișnuiam să iubești lumina?”, însă deși știam că îmi vroia doar binele consideram că dacă o voi lăsa să se uite la mine o va face cu dezgust, cu batjocură, mă temeam că se va uita adânc în ochii mei și va realiza ce monstru oribil am devenit. Acest sentiment mi-a infestat și relațiile cu prietenii și abilitatea de a crea noi conexiuni, ”pacienții cu acnee manifestând disfuncții sociale precum interacțiuni reduse cu sexul opus, apariții reduse în public și interacțiuni cu strâinii”.(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-5.). Am început treptat să mă retrag din viața socială, ieșirile cu prietenii depinzând de gravitatea actuală a condiției. Fiecare pas, fiecare decizie se învârtea în jurul acneei.

Acneea este mai mult decât o simplă problemă a pielii ce poate cauza ”desfigurare facială”, ea deține capabilitatea de a modifica drastic funcționalitatea psihologică a unui om, fapt care a declanșat al treilea stagiu al bătăliei mele: anxietate, depresie, invidie și stres.”68.3 % din pacienții cu acnee suferă de un nivel înalt de anxietate”(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-8.). Această disfuncție psihologică mi-a cauzat recurente atacuri de panică în cadrul cărora mă simțeam adesea incapabilă de a respira și eram nevoită să îmi controlez respirația și să înec sunetul plânsetului cu muzică pentru a nu o alerta pe mama iar odată mutată la Cluj, pe prietenele mele deoarece refuzam să expun alte persoane la starea pe care o consideram a fi patetică. În acele momente de tortură, imploram universul să-mi curme suferința deoarece cu fiecare atac îmi doream să îmi îndepărtez fața și să o îlocuiesc cu una nouă.Nu doar atât, oglinda a reprezentat un dușman adițional în modificarea stărilor mele mentale. Ceea ce a început ca o persistentă evitare s-a transformat în obsesie și paranoie. Primul lucru pe care îl făceam când mă trezeam era să mă îndrept spre oglindă pentru a-mi cataloga fiecare afecțiune nou apărută. S-a ajuns în punctul în care îmi analizam chipul în absolut orice suprafață ce oferea o oarecare formă de reflexie pentru a mă asigura că ”masca” se afla la locul ei.

”Pacienții feminini experimentează dificultăți psihologice mult mai sporite în termeni de auto-eficacitate, conștientizare de sine, compulsivitae obsesivă și imagine corporală proastă”.(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-7.) Acest fenomen este explicat de ”presiunea socială aflată asupra femeilor de a se conforma la o imagine corporală specifică și poate amplifica stresul sub care femeile se află in actuală societate solicitantă”(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-7.). Îmi amintesc și acum ziua în care nu am purtat o conversație cu mama mea timp de o saptmămână. Ea se afla la Zalău, eu la Cluj, unde experimentam unul din episoadele mele și nu consideram că este important ca mama să afle despre asta, astfel pe durata acestuia singurul contact a fost făcut prin mesaje scurte și seci , refuzând să-i răspund la telefon, deși știam că comportamentul meu reprezintă o tortură sufletească pentru ea. Apelurile ei insistente deveneau un asurzitor ecou de fundal, încetând în momentul în care am apucat telefonul și i-am spus cu un ton ridicat și aspru ”Încetează, nu te mai suport. Dacă nu îți răspund înseamnă că nu am nevoie de tine ”.Desigur, acest fapt a rezultat în lacrimi din partea mamei mele, care au adâncit ura pe care mi-o purtam. I-am permis acneei să-mi păteze relația cu singura persoană care mi-a vrut binele.”Acneea poate fi o sursă de frustrare, furie și tristețe, deoarece persoanele afectate sunt considerate mai puțin atrăgătoare, relațiilor lor psihosociale fiind afectate ”(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-11.) iar realizarea că societatea nu mă mai consideră atractivă a fost, în acel moment, o pastilă greu de înghițit.

”Condiția acneică a fost asociată cu o frecvență ridicată de gânduri sinucigașe”. (Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-8.)Stresul constant și sentimentele de anxietate au declanșat episoadele depresive. Îmi petreceam tot timpul în cameră, atingând stadiul de ”bed rotting”, conversațiile cu persoanele din jurul meu erau limitate, deseori refuzam să mănânc, iar momentele în care mă forțam să o fac duceau la stadiul de ”overthinking” unde consideram că tot ceea ce mănânc va declanșa un nou val de coșuri. Evitam sarcinile pe care eram nevoită să le completez deoarece nu mă simțeam capabilă de absolut nimic. Acele momente petrecute în comfortul patului meu erau irosite pe rețele de socializare precum TikTok sau Instagram unde fie vizualizam constant noi videoclipuri despre posibile tratamente fie analizam fotografiile/clipurile fetelor care aveau ”clear skin” sau propriile fotografii cu mine din trecut, întrebândumă în continuu: ”cu ce am greșit?”, ”ce este în neînregulă cu mine?” ”de ce mă disprețuiește universul?” ”de ce nu pot fi fericită?”. Aceste episoade au dezvoltat, de asemenea, stagii de invidie îndreptate spre prorpiile mele prietene deoarece eram singura din grup cu acnee și cicatrici iar prezența lor în viața mea servea ca un memento la inferioritatea mea fizică. ”Pacienții ce se prezintă cu coșuri active, urme lăsate de coșuri și cicatrici permanente dezvoltă distres emoțional, evidențiat de experinețele de respingere interpersonală și de mecanismele inadecvate de gestionare care duc la boli psihice. Acestea pot afecta personalitatea, emoțiile, imaginea de sine și stima de sine, precum și capacitatea de a forma relații, care persistă mult timp după ce leziunile active au dispărut”.(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-5.) Problemă excesiv de alarmantă în ceea ce privește conviețuirea cu această condiție sunt recurentele gânduri și dorințe de suicid, de moarte, care bântuie psihicul pacienților, instațe ”asociate cu o creștere de 33.9 % în cei ce suferă de acnee, în comparație cu indivizii neafectați”.(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-8.)

În prezent, în timp ce compun acest eseu personal, mai am jumătate de an și se vor împlini 5 ani de luptă cu acneea. Mărturisesc că am reușit, cu dificultate, să renunț la câteva dintre obiceiurile mele toxice. Acum sunt capabilă să o privesc pe mama și pe fratele meu în ochi atunci când port o conversație, nu mă mai ascund în spatele ușilor închise în prezența lor sau a prietenelor mele. Acest lucru a fost posibil în mare pentru că mama mea mi-a fost alături la fiecare pas și nu m-a judecat îndiferent de stagiile diverse pe care le experimentam. Această minusculă schimbare a fost posibilă și cu ajutorul prietenelor mele, care, indiferent de stadiul agravant al condiției, nu m-au privit cu dezgust ci cu iubire. Din nefericire, nu am reușit încă să pășesc afară fără machiaj doar rareori cu mască prefecândumă că sunt bolnavă, deși sunt conștientă după atâta timp de faptul că acestea contribuie la agravarea condiției. Dar, considerând că acum un an aș fi preferat din tot sufletul să mor în somn decât să mai fiu nevoită să îmi văd fața în oglindă, consider că este un oarecare progres, deși nesemnificativ în marea schemă a lucrurilor. Oglinda este în continuare dușmanul meu numărul unu, dar ce puțin în prezent nu mai explodez în plâns la fiecare scurtă zărire a reflexiei mele. Există adesea momente de claritate, în care ajung la realizarea că există oameni care văd fata din spatele acneei, însă percepția de sine e prea copleșitoare ca să pot să accept acest fapt.

Sentimentele de anxietate și depresie continuă să persiste și revin în perioade de stres intens, perioade în care acneea mea se agravează din nou și încep să intru într-un stadiu de panică unde am impresia că tot progresul meu s-a distrus și voi ajunge din nou de unde am plecat. Acest simplu gând mă face să ma simt patetică și dezamăgită de mine însumi. Mă distrag adesea cu mersul la sală, cu somnul constant sau cu petrecerea timpului cu nasul în cărți, singurul loc în care pot fi cine vreau eu, unde pot avea din nou ”clear perfect skin”. Realizez că aceste metode de ”coping” sunt adesea toxice, dar îmi oferă falsa impresie că dețin controlul. Necesit această formă de control deoarece am impresie că toți oamenii din jurul meu mă privesc cu scârbă, pentru că nu sunt suficient de frumoasă, iar senzația de putere și încredere pe care o acumulez de fiecare dată când îmi acopăr întreaga față în produse cosmetice a devenit forma mea de adicție, una la care îmi e extrem de greu să renunț. Timp de 4 ani mi-am comparat pielea cu cea a altor fete pe stradă, în vestiarele de la sală, pe rețelele de socializare, este un viciu copleșitor și simt că într-o zi mă va înghiți pe de-antregul. Mă simt asemenea unei impostoare de fiecare dată când primesc complimentul ”ești frumoasă”, deoarece știu că părerea s-ar modifica instant o dată ce machiajul nu mai este prezent în discuție.

Mi-aș dori să dețin o concluzie pozitivă la acest ”healing journey”, să fiu capabilă să spun ”aceasta este povestea mea despre cum am reușit să îmi vindec acneea în ciuda provocărilor psihologice ”, însă, din nefericire, acesta nu este cazul. Momentand, experimentez cu un nou tratament, în cadrul căruia mi-am redus rutina la doar 2 produse, Tretinoin (topical cream) și o cremă hidratantă de la Toridden, în schimbul vechii mele rutini ,deoarece am observat că pielea mea nu suportă o rutină supraîncărcată. Am observat cum coșurile mele au început să se retragă în urma noului tratament însă deși fața mea se apropie încet de o textură nivelată, anii persistenți de acnee au lăsat în urmă o sumedenie de ”post-inflammatory acne scars and hyperpigmentation ”, care dau aparența de coșuri chistice deși nu sunt. ”Estomparea cicatricilor și hiperigmentației lăsate de acnee poate dura pâna la un an sau mai mulți depinzând de gravitatea și adâncimea acestora, iar în multe cazuri acestea sunt permanente”.(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-11.) M-am zbătut aproape 5 ani pentru a obține rezultatul mult dorit, dar adevărul este că, datorită modului distorsionat în care mă priveam, chiar și când acneea mea se stabiliza nu era suficient în percepția mea. Sunt conștientă că recuperarea completă, atât fizic cât și psihic, este posibilă dar dificilă, adeseori asemenea unui mit. Însă, povestea mea nu este despre o problemă rezolvată ci despre disperata încercarea de a învăța să mă iubesc pe mine însumi și de a purta o relație, relativ echilibrată, cu propria imagine corporală.

Această condiție inflamatorie cronică afecteaza mai mult de 85% din adolescenții din întreaga lume(Sneha S., Mohammad J., Sushruth V., 2020, p-3.). Acneea nu este doar o simplă condiție estetică, ci se prezintă cu o rădăcină persistentă, adânc împlântată în istorie, în prezent încă lipsită de un leac fix, care să corespundă cu complexitatea facială a tuturor victimelor. Prin urmare, este imperativ să aducem la cunoștiința publicului severitatea afecțiunilor psihologice cauzate de această condiție, pentru a reduce stigmatizarea și stereotipurile , contactele sociale și performanțele academice și profesionale reduse și pentru a promova implementarea de noi politici de sănătate publică, care să includă accesul la tratamente dermatologice și suport psihologic pentru cei afectați mai puțin costisitoare. Este impoprtant să luăm la cunoștiință că valoarea noastră nu este și nu va fi niciodată definită de acnee.


Bibliografie

  1. Misaki N., Natsuaki, Tuppet M. ”Adolescent Acne and Disparities in Mental Health”. Child Development Perspectives/ Volume 15, Issue 1/ p. 37-43. 9 Jan 2021.
  2. Sneha S., Mohammad J., Sushruth V. ”Depression, Psychiatric comorbidities and Psychosocial Implications associated with Acne Vulgaris”. Journal of Cosmetic Dermatology/ Volume 19, Issue 12/ p. 3177-3182. 2 Oct 2020.
  3. Caroline S., Mohammad J., Simona C., Ayman A. ”Psychodermatology of acne: Psychological aspects and effects of acne vulgaris”. Journal of Cosmetic Dermatology/ Volume 20, Issue 4/ p. 1080-1083. 8 Oct 2020.
  4. Öztekin, C., Öztekin, A. ”The association of depression, loneliness and internet addiction levels in patients with acne vulgaris.” BioPsychoSocial Med / Volume 14, article number 17. 5 Aug 2020.
  5. Danielle V., Robert R., Rick L., Saham C., Misaki N. ”Acne Vulgaris and risk of depression and anxiety: A meta-analytic review”. Journal of the American Academy of Dermatology/ Volume 83, Issue 2/ p. 532-541. Aug 2020.