Pentru mulți acceptarea este un concept alb-negru, fie ești primit cu brațele deschise, fie ești respins de-a dreptul. Pentru AJ, un tânăr de 19 ani din Cluj, identitatea sa a fost un secret bine păstrat în fața părinților. Deși nu a crescut într-o familie hiper-relgioasă, tatăl său fiind rocker, iar mama sa o gospodină cu o poftă pentru telenovele turcești, reacția lor a fost una neașteptată: „Când le-am zis părinților că îmi plac fetele, au spus că ‘e doar o fază’,” își amintește AJ. Mai târziu, AJ descrie cum situația sa s-a înrăutățit când le-a dezvăluit mai multe: ”Când mama a aflat că sunt non-binary, mi-a zis că ‘mai bine mor.’”
Asemenea lui AJ, tinerii din comunitatea LGBTQ+ percep acceptarea asemenea identității lor, un spectru, un gradient gri care oscilează între respingere și speranță. Deși părinții săi nu îl acceptau și nu îi spuneau pe numele său dorit, acesta depindea de ei și încă depinde de ei. Inițial, cu ani în urmă, exprimarea liberă a persoanelor din comunitatea LGBTQ+ era pedepsită prin închisoare, acum, lucrurile s-au schimbat, dar nu pe deplin. Cea mai mare pedeapsă pentru AJ a fost reacția indiferentă și rece a părinților. Sentințele la răcoare s-au transformat în promisiuni de reformare, într-o ură stârnită de către o lipsă de întelegere. În ciuda acestui lucru, viața lui AJ și a multor oameni precum el continuă.
Cu fiecare zi ce trece, oamenii ca AJ observă o nouă perspectivă a oamenilor din jur, care, încetul cu încetul, se transformă de la ură, în indiferență și chiar până la acceptare deplină.
Copilăria – unde inocența și identitatea se întâlnesc
Perioada fragedă a copilăriei înseamnă pentru mulți din comunitatea LGBTQ+ primele semnale ale unei aparente „diferențe.”
Conform studiilor 85% din români sunt creștini (conform unui recensământ provizoriu din 2022 ). Prin urmare, nu este surprinzător că societatea românească încă are anumite preconcepții despre rolurile femeii și bărbatului în societate.
Acest lucru este văzut limpede, prin distincții acute precum rozul pentru fete și albastrul pentru băieți. Fetele se joacă cu păpuși, băieții cu mașinuțe. Cu toții am crescut așa, la fel și Sergiu, un tânăr trans de 19 ani din Suceava, „Țin minte o întâmplare de la gradiniță, eram separați, băietii se jucau cu mașini pe un covor în mijlocul clasei, iar fetele mergeau înt-un colț și se jucau cu păpușile. Țin minte că vorbeam cu o colegă despre faptul că vreau să ma duc pe covor, să mă joc cu băieții și surprinzător… m-a încurajat.”
La fel și Luka, un adolescent trans de 18 ani din Bacău, crescut într-o zonă rurală de către bunica sa, o femeie superstițioasă, a avut o experiență similară: „Mă comportam mai masculin încă de când eram mic și preferam jocurile de băieți, mai mult decât cele de fete. Atunci când jucam casă, spre exemplu, mereu eram tatăl sau altă figura masculină.”
Precum jucăriile, hainele și stilul de îmbrăcăminte sunt importante. Acestea fac legătura între identitatea persoanei și modul în care ceilalți o percep.
Pentru un eveniment specific am avut un costum cu pantaloni, cămaşă şi ceva jachetă care era inspirată puțin din uniformele militare. Și cred că, drept copil, m-am simțit mai bine în acel costum decât în orice rochie pe care am avut-o vreodată.
– Teo din Galați, o persoană non-binary de 24 de ani
Mulți tineri cresc nedumeriți de posibilitatea unei devieri de la normă când vine vorba de identitatea lor. Andreea, crescută în mijlocul Moldovei, între doi munți, la o oră de mers cu mașina până la oraș, într-o casă alături de mama sa și tatăl vitreg, nu știa de existența bisexualității: „Nu am realizat că sunt queer, ci pur si simplu s-a intamplat sa fi cunoscut o fată de care mi-a placut, online. În timp ce eu nici macar nu știam ce înseamna asta și dacă ar fi considerat ‘rău’ sau nu să îmi placă de persoane de același sex.”
Alții însă, nu au simțit o așa mare discrepanță. Marian, un adolescent de 19 ani bisexual, a relatat cum nu a observat vreo diferență majoră, „Concret, nu aș spune că eram ‘diferit’, în schimb în clasele primare și gimnaziale aveam obiceiul de a sta doar cu fetele pentru că cu ele mă înțelegeam mai bine și rezonam mai bine cu ele, da în momentu ăla nu simțeam că sunt ‘diferit’.” Marian a mai adăgat că, cel mai probabil, un factor ar fi fost faptul că crescuse în Cluj și avea o altă perspectivă din partea colegilor, care erau mult mai înțelegători față de părinții săi, care deși nu erau religioși, își lăsau de înțeles nemulțumirea cu simpla existență a comunității LGBTQ+.
De-a v-ați ascunselea cu identitatea
Deși aproximativ 9% dintre români se identifică ca membri ai comunității LGBTQ+, doar 27% dintre ei sunt recunoscuți ca atare de către cei dragi, conform unui studiu realizat de ipsos.
Aceste cifre subliniază cât de frecvent se întâmplă ca tinerii LGBTQ+ să își ascundă identitatea față de familie și prieteni, temându-se de respingere. De multe ori, această frică nu este fără temei. Tinerii cresc într-un mediu restrictiv, ale cărui norme nescrise sunt proiectate mereu, prin priviri sau vorbe ascuțite, voind sau nu, societatea, familia și ideologia de ‘tradițional’ îi sufocă pe tineri. Ca mulți din generația noastră, ei depind în totalitate de păriniți, de ajutorul extern, chiar și după împlinirea vârstei de 18 ani.
Familia mea nu știe și nu mă simt în siguranță să le spun pentru că am mai auzit de la ei păreri despre subiectul ăsta și nu par să fie foarte deschiși (…) Nu am de gând să le spun parinților mei cine sunt pentru că… momentan depind de ei financiar. Lucrurile pe care le-aș spune ar avea consecințe care mă vor afecta pe toate planurile, așa că aștept să am un job stabil și atunci probabil că am să-mi fac ‘coming out-ul’ și în fața lor.
– Sergiu, despre situația delicată a familiei sale.
Inocența copilăriei nu rămâne intactă pentru totdeauna. Părinții, biserica și comunitatea din jur încep să construiască un zid invizibil între identiate și ‘normalitate’, un zid care rupe legături. Suntem forțați să aleagem între două tabere, între familie, prieteni și trăirea unei vieți sincere, împlinite. Până și lipsa unei atracții sexuale poate schimba o prietenie.
Rut, o tânără de 20 de ani merge în fiecare duminică la o biserică baptistă din Cluj, alături de părinții săi, acolo întâlnise pe una din cele mai bune prietene ale sale: „O persoana care știe de identitatea mea este o prietena bună din copilărie, cu care am crescut. Ambele crescute în biserică cu părinți stricți, am crescut foarte apropiate. După ce i-am spus că fac parte din comunitatea LGBT, fiind asexuală, inițial, s-a comportat frumos cu mine, dar mai apoi s-a distanțat de mine. În prezent, nu mai vorbim.”
Pierderea unei conexiuni, însă, nu e cea mai mare grijă a comunității. Atât la țară, cât și la oraș, ura continuă. „La școala generală am avut o întâmplare în care profesoara de geografie a descris clar și tare cum ar vrea să ardă pe ruguri persoanele LGBTQ+, să vadă cum se plimbă muștele pe ele și le mănâncă de vii, toate în timp ce eu stăteam în clasă și trebuia să ascult,” spune Andreea, cu un ton detașat.
Un alt exemplu șocant al urei vine de la Maria, care, fiind din Cluj-Napoca, nu se aștepta la o reacție atât de dură din partea unui coleg de proiect: „Țin minte că în clasa a 11-a lucram la un proiect cu niște persoane cu care nu mă cunoșteam foarte bine și, după câteva zile petrecute împreună, vorbeam cu un băiat de relațiile noastre anterioare. I-am spus că am avut o chestie cu o prietenă prin a 9-a și s-a oprit și s-a uitat dezgustat la mine, cu gura deschisă larg de zici că era un personaj din desene animate. Repede, am zis repede că ‘Ah nu, am glumit, am vrut doar să văd cum ai reacționa’ și a spus că ‘Ah okay, vai ce m-am speriat, eram gata să te scuip și să te bat aici în plină stradă…’ Evident, mi-a fost frică.”
România nu mai e ca odinioară
România s-as schimbat mult în ultimele decenii. Deși suntem la coada Europei când vine vorba de acceptare, conform studiilor se observă o sporire în numărul persoanelor care fac parte din comunitate în funție de generație. Marian, reafirmă și el acest lucru: „Acuma recent am observat că comunitatea queer din România are o libertate de exprimare mai mare, nu chiar totală, dar ea există. Adică dacă aș face un film de exemplu – un scurt metraj despre persoane queer sau identitatea de gen, există un public țintă căruia mă pot adresa și care ar fi interesat să îl vadă.”
Astfel, se remarcă faptul că tinerii români sunt din ce în ce mai deschiși.
Drumul spre acceptarE este unul lung, dar nu imposibiL
Împreună putem schimba în continuare realitatea acestori tineri.
Photo by Isi Parente on Unsplash