Familia mea locuiește într-o casă din Zalău. Datorită poziției curții, avem cinci vecini. Unul dintre ei este o familie de romi care s-a mutat în casa de lângă noi după Revoluție. Inițial ne-a despărțit doar un gard de sârmă și multe preconcepții. În prezent, gardul de sârmă nu mai există. Pentru a înțelege mai bine cultura lor, am observat următoarele șapte componente.
Locuință
Până la adolescență, singurii copii cu care m-am jucat pe perioada vacanțelor de vară, erau vecinii mei romi. Între curtea noastră și curtea lor era doar un gard de sârmă și câțiva arbuști. Aveau o curte modestă, îngustă, betonată, fără plante, jucării sau obiecte decorative. Intrarea se făcea pe o poartă mică, din metal, pe care o izbeau cu piciorul de fiecare dată când intrau în curte. În capătul curții era un WC din lemn și un spațiu de depozitare. WC-ul nu era întreținut într-un mod adecvat. În interior aveau două camere, o bucătărie și o baie care era folosită doar pentru igiena zilnică, datorită pereților subțiri. Seara, când aprindeau lumina, puteai să vezi înăuntru, căci nu aveau draperii. Eram mereu curioasă să văd cum arată serile lor, căci majoritatea timpului o petreceau în scuarul din fața casei noastre, în curte sau la rude. De cele mai multe ori se uitau la televizor împreună. Familia lor era formată din doi adulți și șapte copii, care în prezent au propriii lor copii. Nu am fost niciodată la ei în interior pentru că mi-a fost frică. Între timp, gardul de sârmă a fost înlocuit de noi cu un zid de cărămidă din BCA, pentru că am vrut să creăm o distanță semnificativă între noi și ei. Ei sunt singurii vecini spre care avem un gard atât de masiv. Mă întreb uneori, ce spune asta despre ei, dar în același timp, ce spune despre noi.
Școală
Gardul de sârmă ne-a permis să inventăm tot felul de jocuri. Preferatul meu a fost jocul de-a școala, când eu eram doamna învățătoare, iar ei elevii mei. Desenam cu creta pe o bucată ruginită de metal de la ei din curte. Am încercat să-i învăț să scrie, deși nici eu nu știam. Au început școala la șapte ani, la fel ca mine, însă fetele au renunțat în clasa a patra sau a cincea din cauza ciclului. Se simțeau stânjenite să poarte pantaloni, iar fusta nu a fost acceptată la școală. Băieții au continuat să învețe până în clasa a opta, fiindcă obținerea permisului de conducere era o prioritate. La începutul anului școlar, când se cerea adeverință pentru ora de sport, mergeau cu toții la medicul de familie. Școala era la 300 de metri de casă, și deși începeam de la aceeași oră, niciodată nu mergeam împreună pe stradă. În curtea școlii nu îi salutam ca să nu râdă colegii de mine. Am învățat abia în clasa a opta că vecinii mei sunt romi, și nu țigani, și doar anul acesta am aflat despre istoria lor după ce am ascultat „Obiceiul pământului”, un podcast realizat de Decât o Revistă.
Îmbrăcăminte
Vecinii mei întotdeauna puneau hainele la uscat pe gardul de sârmă. Nu le-am atins niciodată, deoarece le consideram murdare. Foloseau un săpun cu un miros specific pe care, de fiecare dată când îl simt, îl asociez cu ei. Pe atunci, spălau hainele afară, într-un lighean, acum însă au mașină de spălat și spală toate rufele împreună. Pentru spălare, aduceau apă de la fântâna din apropiere cu apă nepotabilă. Femeile purtau fuste lungi și colorate, pantofi cu toc mic, șosete cu sclipici și batic cu „bănuți” la margine. Aveau părul împletit cu fundă și pielea albă, lăptoasă. Bărbații erau îmbrăcați în haine de culoare închisă, pantofi negri și pălărie cu bor lat. Copiii aveau haine simple, comode, de regulă bluză cu pantaloni. Eram invidioasă pe fetele mai mici decât mine cărora le era permis să poarte tocuri. În prezent, se îmbracă la fel, însă își comandă hainele din magazine online. Curierul vine de mai multe ori, decât la orice alt vecin.
Socializare
În fața casei noastre era un scuar cu două bănci albastre din plastic și o fântână. Era locul preferat al vecinilor mei, mai ales vara. În jurul prânzului, ieșeau toți membrii familiei, împreună cu rudele de la cealaltă casă „de peste pârâu”, și stăteau până se întuneca. Povesteau și puneau manele pe telefon, iar fetele dansau. Eu le pândeam din cameră, ascunsă în spatele perdelei, și încercam să învăț mișcările senzuale ale fetelor. Mi-ar fi plăcut să fiu și eu la fel de lejeră și împăcată cu corpul meu, să abordez situațiile cu haz și să dansez indiferent de momentul zilei. La nunta uneia dintre fete, a sărbătorit toată strada. Au oferit cadouri tuturor vecinilor. Petrecerea s-a ținut în casă, dar familiile mai bogate o țin în corturi. Bunica copiilor mereu îi spunea mamei mele că vrea ca și eu să am un soț și mulți copii. Deși căsătoria este permisă după 18 ani, tinerii romi de 13-15 ani pot sta împreună. Este acceptată și căsătoria între verișori. Vecinii mei sunt penticostali și consideră că fără Dumnezeu „nu sunt nimic”. Se duc la o biserică separată, „biserica țiganilor”, departe de casa lor. Nu mai cred în superstiții, îl consideră pe Dumnezeu mai presus de orice.
Loc de muncă
Când eram mai mică, eram comparată cu Rada (Svetlana Toma) din filmul sovietic „Șatra”, regizat de Emil Loteanu. Am văzut filmul de mai multe ori și am comparat la rândul meu vecinii cu personajele din el. Nu am știut că ei pot fi foarte diferiți. Mai demult, în livada de lângă noi, unde acum sunt blocuri de patru etaje, poposea șatra. Când plecau din oraș, treceau pe lângă casa noastră cu căruța. Vecinii mei, veniți din Harghita, nu sunt nomazi. Se ocupă cu vânzarea covoarelor și perdelelor pe care le transportă cu mașini aduse din Polonia. Într-o vară, unul dintre copii a venit la terasa la care stăteam cu o prietenă, și a început să cerșească. Când a ajuns la masa noastră și m-a recunoscut, i s-a făcut rușine, și-a retras mâna, m-a salutat și a plecat.
Sărbători
Cu ocazia sărbătorilor, vecinii mei fac sarmale, preparate cu carne și prăjituri. Nu beau alcool, doar sucuri. În ultimii ani, au cumpărat câte o oaie înaintea fiecărei sărbători, pe care au tăiat-o la ei în curte. Mama mea gătește mai multă mâncare și cumpără dulciuri pentru ei când vin cu colinda sau la stropit. Când unul dintre copii s-a rănit la mână, l-au adus la noi ca să-l ajutăm, iar când bunica mea avea nevoie de ajutor, pe ei i-am rugat să vină. La zilele de naștere, ne place să-i bârfim, să ne amintim de peripețiile care îi implicau și pe ei și să vorbim despre noii membri ai familiei. Cei șapte copii au acum alți zece în total.
Jocuri
Gardul de sârmă avea câteva găuri. Cu toții știam exact poziția lor. Erau locurile unde puteam schimba jucării. Jocul lor preferat era bighe, un fel de baseball, care în loc de minge, are un băț numit pisca. Copiii, de fiecare dată când treceau pe lângă poarta noastră, sunau la sonerie. Acum sună doar când pisca aterizează la noi în curte. În timpul verii, se jucau bighe de dimineața până seara în scuarul din fața casei noastre. Geamul nostru a fost spart de mai multe ori. Când nu voiau să se joace cu mine, îi amenințam că pun urzică pe ei, iar când eu nu le răspundeam, mă stropeau cu apă. Tatăl meu mi-a zis să nu am niciodată încredere în ei. De când nu mai locuiesc acolo, foarte multe s-au schimbat. Fetele s-au mutat în alte orașe, băieții au preluat afacerea. Copiii „stau toată ziua pe telefon”. Băncile din fața casei nu mai există, vara nu mai dorm sub copaci, bighe se joacă la ei în curte. Când ajung acasă, în continuare sunt curioasă ce fac, dar zidul construit nu-mi permite să-i pândesc.
