În era vitezei, ajungem să vorbim în timpi, cu subiect și predicat, început și final. Un minut are 60 de secunde, rapide, trecătoare, ireversibile. Cu toate acestea, nu am avut nevoie de toate cele 60. Mi-a fost suficientă una. O secundă. Atât mi-a trebuit să arunc sub preș toate realizările și să las neîncrederea de sine să mă copleșească. O singură replică venită de la o figură parentală a făcut ca restul de 59 să fie inutile. Și, mă gândesc, dacă una singură are o asemenea putere, ce se întâmplă la 60?
***
Ca studentă în primul an de facultate, discuțiile și controversele cu privire la ce e mai bine pentru viitorul meu nu au apucat să se usuce pe firul memoriei. În fiecare săptămână adaug o nouă replică pe care o așez frumos, o prind cu o agrafă obosită și sper că, într-un final, firul se va rupe de greutatea lor și va cădea. Fiecare weekend petrecut acasă e un joc de „Zâmbește. Nu te agita. Nu încerca să explici prea mult, oricum nu vor să înțeleagă”. În fond, e viața mea, de ce caută cu toții atâtea explicații? Sau, mai bine spus, de ce caut eu să le ofer? Mă simt atacată de mătușa care spune în gura mare că fiul ei este la o facultate grea, care face om din el, în timp ce, facultatea mea, e pentru oricine. Simt o presiunea de fiecare dată când cineva mă întreabă „Și, ce faci la facultatea asta?”. Mă simt vinovată când văd privirile aproape stânjenite ale celor care mi-au dat viață, atunci când se deschide acest subiect. Cum spuneam, e viața mea, însă, în ultimul timp, am ajuns să mă simt vinovată pentru felul în care o trăiesc.
De când mă știu am fost stăpână pe deciziile mele. Am vrut o direcție? Am urmat-o. Nu îmi amintesc ultima dată când m-am lăsat ghidată de cineva. Am 20 de ani și nu știu multe despre viață, însă știu suficiente lucruri despre mine și ceea ce îmi doresc. Și când spun „ceea ce îmi doresc” nu mă rezum la un loc de muncă, ci la un stil de viață. Nu neg, se prea poate ca acest stil să fie unul la care râvnesc acum, la cei 20 ai mei, dar am decis de mult să urmez calea prezentului continuu. Așa cum am ales să vorbesc despre problemele de încredere care s-au dezvoltat în mine de-a lungul anilor. Acesta e cazul meu, printre alte milioane de cazuri, alte milioane de tineri și alte milioane de opțiuni. Discuția nu se rezumă la facultatea mea, a ta sau a verișorului, iar realitatea este următoarea: un număr foarte mare de tineri se confruntă din ce în ce mai mult cu părinții când vine vorba de cariera lor. În 2018, adevarul.ro a publicat rezultatele unor statistici efectuate la nivel global cu privire la cariera tinerilor. Statisticile indicau un procent de 65% din tineri ale căror decizii în carieră sunt influențate de părinți, în timp ce restul de 35% reprezintă tinerii care cunosc suficient de bine abilitățile pe care le au pentru a lua o asemenea decizie de unii singuri. Psihologul Stelian Chivu confirmă statisticile menționate anterior, fiind esențial ca tinerii să fie hotărâți și să aibă un scop bine definit pentru a lua o asemena decizie. Poate sună nebunesc, dar simt că fac parte din cei 35% care știu ce vor și sunt determinați să obțină acel ceva. Până acum, tind să cred că am fost mândria familiei, deși nu mi-am însușit niciodată un asemenea rol superficial. E doar reflexia a ceea ce mi s-a spus ani la rând, prin diferite expresii. Lucrurile s-au schimbat odată cu alegerea facultății.
Cu toții se așteptau să dau la drept sau la medicină, deși nu am înghițit niciodată subiectele acestea. Am lăsat așteptările și dorințele lor să treacă pe lângă mine și mi-am văzut de ale mele. Le spuneam că vreau la psihologie, ceea ce nu i-a dezamăgit neapărat. Aș minți dacă aș spune că discuțiile despre cum eu ar trebui să merg la drept s-au terminat. Totuși, s-au mai liniștit. Înainte cu trei luni de examenul de bacalaureat, am spus-o cu voce tare: „Vreau la media digitală”. Nu m-au înțeles. A fost o noapte lungă în care le-am explicat ce știam deja despre specializare și despre facultatea în sine. Surprinzător? Tot nu au înțeles. Concluzia serii: „Tu știi mai bine”. Mi s-a părut mai simplu decât credeam, însă, adevăratele lupte aveau să înceapă odată cu primele frunze căzute.
***
Câteva luni mai târziu, e ziua mamei. Sfârșit de octombrie frumos sau, cel puțin, așa aș fi vrut. Ne aflăm la masă cu toții, de la părinți, frați, până la mătuși, unchi și nași. După ce au terminat de disecat subiecte precum politica și știrile Andreei Esca, au început o serie de Q&A cu mine. „Alexandra, cum e la facultate?”. Răspund că bine. „Te-ai acomodat, îți place?”. Urmez același răspuns, căruia îi adaug și un zâmbet de data aceasta. „Ce înveți la facultatea asta?”. Bingo! Asta așteptam. A urmat un monolog în care enumeram diferiți termeni pe care am încercat să îi explic cât mai pe înțelesul lor: scriere jurnalistică, cod HTML și CSS, sisteme de management de conținut, editare foto și video și lista poate continua. Întrebarea care a urmat a fost, de fapt, primul obstacol real: „Și, nu mai bine îți găsești o meserie din care să faci bani?”. Părinții mei evitau discuția, iar eu știam asta.
Timpul a trecut, iar sărbătorile de Paști ne-au găsit în același loc ca în octombrie. Evit să mai stau la masă mai mult decât e nevoie, evit să intru în subiecte, nu vreau să atrag atenția asupra mea. Afișez zâmbetul de unică folosință și stau cu privirea în pământ. Ce frumoase sunt mesele în familie! Un moment de liniște îmi face pulsul să accelereze, dar continui să mă uit în farfuria mea. „Alexandra, cum e la Cluj?”. Ridic privirea și ofer un răspuns pozitiv după care mă ridic să plec. Te rog, nu mă întreba de facultate. „Tu ce ieși de la facultatea asta?”. Îmi venea să spun „om”, dar știam că nu aveam cum să o scot într-un mod politicos. Ofer un răspuns neutru, spunând că sunt o varietate de opțiuni pe care mă chinui să le explic printre privirile dezamăgite care mă privesc. Aș minți dacă aș spune că a fost ultima discuție de acest gen. Ce frumoase sunt mesele în familie!
***
De-a lungul timpului, am învățat să fiu cât se poate de imună în fața „părerologilor” familiei, fiind conștientă că e viața mea și aș avea mai multe regrete dacă nu aș lua propriile decizii. Odată cu această atitudine, m-am mai liniștit, însă, în jurul meu, părinții au devenit mai vulnerabili la ceea ce auzeau. Nu îi condamn, înțeleg că își doresc ce e mai bine pentru mine. Nu vreau să îi dezamăgesc, dar simt că și-ar dori total altceva de la mine. Aici dorințele noastre o iau pe căi separate. Studiile științifice subliniază că nivelul psihologic al părinților stă la baza deciziei lor de a-și lăsa copilul să își aleagă singur cariera. Nu neg că șansele de a eșua nu există, dar nici nu o să îmi sprijin viitorul pe ele.
***
Dintre toate discuțiile avute, am înțeles un lucru destul de clar. Diferențele dintre generații stau la baza controverselor așezate pe masă și digerate, cu greu, de ambele părți: Generația Z, reprezentată de mine și Generația X, reprezentată de familia mea. Contextul în care am crescut fiecare se oglindește în mentalitatea pe care o arătăm în exterior. În timp ce, replici precum „în viață trebuie să suferi pentru a obține ce îți dorești” guvernau acea perioadă, mă mir că părinții mei nu au suferit un șoc când le-am spus despre cum mi-ar plăcea un job remote, pe o perioadă limitată și care presupune creativitate. Ce au înțeles ei? Vreau să stau acasă, să nu muncesc mult și să mă distrez. Ceea ce este total greșit. Piața muncii e în continuă schimbare, iar cerințele de acum sunt cu mult diferite față de cele din trecut. Spre exemplu, anul acesta LinkedIn a indicat o creștere cu 154% a listelor cu locuri de muncă la nivel global, unde e menționat echilibrul dintre viața profesională și viața personală. Mai mult decât atât, 66% dintre aplicațiile făcute pe platformă vizează joburi cu opțiunea de a lucra remote sau hibrid, conform LinkedIn.
Diferențele dintre generații au existat, există și vor există în continuare, tocmai de aceea e important să înțeleagă ambele părți rolul său major și, în final, să îl accepte. Pentru a vă priva de prea mult citit (mă adresez vouă, Generația Z) am parcurs sutele de rânduri din Generational differences in disguise? A longitudinal study of the liberalising effect of education on socio-cultural attitudes și mi s-a confirmat: generația noastră își dorește individualism, libertăți personale și liberalism cultural, în timp ce, generațiile mai în vârstă sunt speriate de schimbările bruște și vor o evoluție treptată, mai lentă. Evident, nu am stat să discut toate aceste aspecte cu părinții mei, deși, poate ar fi schimbat ceva.
Împinși de tot felul de păreri și fețe dezamăgite din exterior, era inevitabilă o reacție din partea părinților mei. Era seară, una din puținele dăți când televizorul din sufragerie ne vede pe toți patru: eu, fratele meu și părinții mei. Pe ecran derulau diferite știri, însă nu le acordam importanță. O întrebare venită din partea mamei mă vizează direct pe mine: „Asta vrei și tu să faci? Să fii reporter sau ce e ăsta?”. Îmi ridic privirea din telefon și răspund că nu, după care mă simt puțin atacată de un „atunci ce?”, spus cu superioritate. Cum să îi spun? Nu am o viziune clară a ceea ce vreau să fiu sau să fac. Vreau să explorez, să înțeleg ce mi se potrivește și unde îmi e locul. „Nu mai bine ai da anul viitor la poliție sau la drept?” Nu! Încep să urăsc tot mai tare cele două cuvinte din simplul fapt că vor să devin ceva în care nu mă regăsesc. Pentru mine, e foarte important să simt că aparțin jobului meu, să îl fac cu drag. Odată cu sentimentele acestea, știu că va exista o evoluție continuă. Încerc să îmi exprim dorințele cât mai clar, dar sunt lovită de argumentul serii: „Trebuie să te gândești la o meserie din care să câștigi bani”. Dacă până în acel moment nu am simțit o oarecare presiune, în acea seară am fost ținta ei. Psihologul Stelian Chivu consideră că, atunci când un părinte își supraapreciază copilul, acesta se va îndrepta spre joburi care îi pot afecta sănătatea fizică și psihică. Același efect se produce și în momentul în care părinții insistă sau chiar își obligă copiii să urmeze o anumită facultate, susține psihologul. Mi-aș fi dorit să am asemenea argumente în minte în acea seară de mai. De data aceasta, nu pentru a le schimba părerea părinților mei, ci pentru a mă scuti de câteva lacrimi vărsate din neputință.
Era ora 10 seara. Intru în casă aproape stânjenită, de parcă aș fi o străină printre pereții zidiți. Pășesc mărunt, căci nu vreau ca prezența să-mi fie observată. Îmi e sete, dar nu vreau să beau apă. Voiam să mă fac nevăzută printre restul siluetelor din casă. La naiba, nu îmi iese. Aud o voce feminină care mă cheamă la ea. Zâmbește și poartă-te normal, îmi spun, însă „normal” nu mai era de ceva vreme. Recent m-am angajat în domeniu, o realizare la care nici nu visam în primul an de facultate. Sunt mândră de mine, dar ceva mă oprește să o arăt în exterior. Când le-am spus părinților mei, primul lucru a fost să mă întrebe de cât câștig. Ai râde de mine dacă ți-aș spune că mă așteptam la un clasic „bravo”? Nici acum nu l-am primit. Odată chemată în camera părinților, puteam să îmi fac o idee despre ce va urma: problema banilor pe care îi câștig. Așteptările mele legate de salariu nu erau mari, având în vedere experiența pe care o am și timpul care mă solicită, însă, nu am fost înțeleasă. Auzeam încontinuu „sunt bani puțini”, „nu poți să trăiești din atâția”, „eu mă așteptam să începi de undeva dublu față de cât primești”. Și eu mă așteptam să primesc un amărât de „măcar faci ceva cu viața ta”, dar nu primim mereu ce ne dorim. Precum restul lucrurilor nespuse, am adăugat-o și pe asta în borcanul cu „lucruri pe care ar trebui ca părinții să le audă, dar pe care n-am avut curajul să le spun”. Am renunțat să mai cred că vreun cuvânt spus de mine ar schimba în vreun fel situația, așa că mă pregăteam să plec și de data aceasta în camera mea, acolo unde îmi puteam vărsa lacrimile în liniște. Însă, seara era departe de a se fi încheiat. Secunda a venit, iar eu, am încasat: „De fapt, degeaba vreau eu să câștigi atât că, la facultatea pe care o faci, nu ajungi la banii ăia”. Acela a fost momentul în care am empatizat cu toate personajele din filmele de acțiune în care cineva primește un cuțit direct în inimă. L-am primit și eu pe al meu și, cu toate că vorbim metaforic, a durut. Nu mai era vorba de bani, de carieră și nici măcar de facultate. În mintea mea, șușoteau acum gândurile unei tinere care simțea că nu este suficient de bună, suficient de inteligentă, suficient de capabilă. Mi-a fost suficientă una. O secundă. Atât mi-a trebuit să arunc sub preș toate realizările și să las neîncrederea de sine să mă copleșească. Briana Keller, consilieră în carieră, e de părere că studenții sunt mult mai încrezători atunci când sunt susținuți și apreciați de părinții lor. Acest lucru va avea drept efect o probabilitatea mai mare de atingere a obiectivelor în carieră, consideră psihologul american Albert Bandura. În acea seară, mi-am pierdut încrederea în mine și nu voi minți că am recuperat-o.
***
În România se vorbește prea puțin despre astfel de probleme real întâlnite și trăite de tineri. Adevărul este că, diferențele dintre generații acoperă o mare parte a situațiilor conflictuale dintre adulți și tineri. Astfel, ajungem la întrebarea „care generație are dreptate?”. Simplu, toate. Pentru fiecare generație lucrurile stau cât se poate de clar. E absurd să impui cuiva să gândească la fel ca acum câteva decenii. Așa cum, Generația X sau Baby Boomers ne consideră de neînțeles pe noi, cei din Generația Z, la fel se va întâmpla în viitor cu noi și urmașii noștri. Soluția? Să înțelegem și să acceptăm. Noi, să fim mai înțelegători cu gândirea celor mai mari, iar ei, la rândul lor, să ne ghideze, nu să ne impună. Viataverdeviu.ro a încercat să aducă o explicație pentru comportamentul părinților care pun presiune pe copiii lor în alegerea carierei. Aceștia susțin că, părinții se tem că tinerii nu le vor duce mai departe convingerile, principiile și valorile. De asemenea, intervine și dorința de imortalitate, aceea de a rămâne amintit, respectiv viu prin însuși copilul tău. Teama poate fi exprimată prin diferite forme și poate conduce la comportamente despre care nu credem că le-ar putea genera. Părinții care nu au o carieră de care să fie mulțumiți, își acordă o a doua șansă prin copiii lor. Presiunea care vine odată cu asta este, de fapt, teama de a nu eșua din nou, de data aceasta prin proprii copii.
Aș minți dacă aș spune că m-am vindecat, iar încrederea de sine e acum bine șlefuită. Continui să îmi potolesc luptele interioare care s-au creat și ignor vocile din exterior care îmi spun că nu pot. Nu susțin că e cea mai bună variantă, dar e varianta pe care eu aleg să o urmez. Lupt pentru cele 59 de secunde care contează și, totodată, mă iert că le-am lăsat să treacă. Dacă ești adeptul poveștilor cu final fericit, îmi pare rău că te-am dezamăgit, însă aceasta nu e nici pe departe una.
