O seară aglomerată, cu o bucătărie plină de cărți și hârtii importante. Acesta e modul în care Carmen Ion a acceptat să își rupă din timpul său pentru a răspunde la niște întrebări, reușind să le transforme în conversații de care greu te-ai despărți.
“Pot să te sun așa? E ok!?”. Astfel m-a primit în sufrageria ei, printr-un apel pe WhatsApp.
Originile boovie
Citești cartea, îți imaginezi filmul și montezi trailerul. Aceștia sunt cei trei pași de urmat prin care Carmen Ion explică conceptul festivalului de book-trailere Boovie. Printre miile de echipe înscrise și book-trailere jurizate, se află undeva povestea originilor festivalului, dar și a fondatoarei acestuia.
Acest tip de festival există în străinătate de ani buni, însă știați cine l-a inițiat și la noi în România acum 8 ani?
Carmen Ion, profesoară de Limba și Literatura Română la Colegiul Național Pedagogic “Spiru Haret” Focșani, este cea care a venit într-o zi cu ideea ca elevii să facă mici trailere pentru o temă la română. Ceea ce a început ca un simplu proiect la clasă s-a extins ulterior sub forma celui mai mare eveniment educațional extrașcolar din țară, Boovie.
Pentru că extinderea se produce într-un mod rapid, echipa Boovie lucrează anual pentru a oferi șansa câtor mai mulți elevi să-și exprime creativitatea, culturalizându-se în același timp.
Toată lumea vorbește de festival, însă cine este Carmen Ion? Ce o face atât de specială și ce anume a făcut-o să ajungă aici?
De la profesoară la fondatoare de festival
Chiar și înainte de festival, Carmen Ion a fost respectată în rândul tinerilor pentru ideile ei inovative, care îi provoacă pe elevi la noi moduri de abordare a lecturii. Am crede că, odată cu începerea carierei unui profesor, astfel de viziuni încep să se dezvolte, însă adevărul este că ideile sunt gândite și șlefuite încă din tinerețe. Acest lucru este dovedit de biblioteca imensă din apartamentul doamnei profesor, plină ochi cu tot felul de cărți din diferite culturi, cât și de faptul că multe alocații și burse au fost folosite pentru a umple golurile rafturilor.
În cartierul de margine din Focșani, unde copiii se jucau în copaci și în care era ceva neobișnuit să stai în casă și să citești, Carmen Ion a pus mâna pe prima sa carte și nu s-a mai despărțit de literatură. Părinții ei nu au avut o educație înaltă, însă mama sa mereu a avut respect față de profesori și a îndemnat-o să se îndrepte întotdeauna spre dorința de a învăța: „De prin clasa I am început să citesc. Era o formă în care puteam scăpa într-o lume inteligentă. Și cumva tot mă jucam pe afară și făceam gimnastică prin copaci cu copiii din cartier.”
Prima carte cumpărată de către Carmen costa 42 de lei, „ce era destul de mult pe vremea aceea, când un bilet la teatru era 4 lei și o prăjitură 2,50”. Aceasta nu a îndrăznit până atunci să îi ceară bani mamei sale, însă nu a ezitat vreo secundă când a venit vorba de „Divina comedie” a lui Dante: „Îmi amintesc și acum bibeloul lângă care stăteau cărțile. Era un lup ce avea gura deschisă și în care mi-am prins degetul. Atunci mi-am prins iubirea de lectură în colții lupului.”
Anii au trecut, iar iubirea pentru cărți devenea din ce în ce mai puternică. Nu conta că într-o zi avea neajunsuri pentru alte nevoi, mereu alegea să își cumpere o carte în locul mâncării: „Eram studentă și primeam vreo 20 de lei pe săptămână. Din banii ăștia îmi luam țigări, umblam prin toate anticariatele, îmi cumpăram cărți și îmi rămâneau bani de o prăjitură. În rest, puteam să mor și de foame atâta timp cât aveam cărțile cu mine.”
De-a lungul timpului, Carmen a acumulat o multitudine de lecturi pe care le ține cu drag în biblioteca ale cărei cărți acoperă fiecare bucățică dintr-un perete, plus încă un raft suspendat deasupra ferestrei.
MAI MULT DECÂT O PROFESOARĂ
Deschizi ușa unei clase și ceva este neînregulă. Tinerii își iau rolurile scenetei din Povestea lui Harap-Alb în serios, compun soundtrack-ul poeziei Luceafărul, desenează concepte pentru Scrisoarea I și profesoara îi îndrumă la fiecare pas, precum un regizor. Astfel de abordări nu sunt ceva neobișnuit pentru Carmen Ion. Alături de elevi, aceasta vine pentru fiecare generație cu câte o experiență unică, ce are ca rezultat un schimb de informație mult mai facil și interactiv: „Sunt niște idei vagi pe care elevii le completează și le aduc la viață.”
Carmen recunoaște că nu e ceva concret când vine vorba de modul în care îi vin ideile. Nu își amintește nici ce a făcut acum o generație, astfel că și-a propus la un moment dat să-și contacteze elevii vechi și să îi întrebe cum anume s-au gândit să facă literatura mai interactivă: „Dacă ar sta cineva să predea în astfel de mod la fiecare oră, 26 de ore pe săptămână, i-ar trebui o săptămână liberă după să se odihnească.”
Stilul de predare al profesoarei nu s-a schimbat de-a lungul anilor: „Mereu am fost la fel. Din clasa a V-a predam matematică colegilor mei. Dacă aș fi ales să fac altceva, aș fi fost trei personaje: eu, profesoara și altcineva. Nu pot să nu predau, nu pot să mă despart de deprinderea asta”. Aceasta a avut dintotdeauna astfel de idei, fiind mereu ancorată în multe gânduri. Dacă sunt preluate din altă parte, Carmen reușește să le modifice în stilul său îndrăzneț.
Mulți profesori foarte buni urmează „șablonul educațional”, aleargă după performanță și uită de latura creativă a elevilor. Carmen consideră că, deși nu abordează astfel de tehnici, fiecare profesor are arsenalul său pe care îl folosește la un moment dat. Aceasta este mulțumită de clasele pe care le-a avut, ce au lăsat-o să se exprime artistic prin elevii săi.
mAI MULT DECÂT O FONDATOARE
Cu o astfel de viață încărcată, granița dintre viața profesională și viața privată se subțiază. Acestea devin una și aceeași pentru Carmen: „Tu ce crezi? După ce vorbesc cu tine, mă duc și eu să îmi deschid laptopul, să lucrez și să citesc pentru Boovie.”
Lucrul acesta poate duce la acumularea stresului, oboselii și de multe ori profesoara recunoaște că are tendința să se plângă, poate fără să vrea, „de ceea ce tot eu am ales să fac”. Profesoara își asumă această alegere și se consideră responsabilă de programul pe care îl are acum: „ Aș putea oricând să aleg alte principii, să renunț la ceva, dar nu o fac. Abia aștept să mă pensionez, imediat vine și vremea mea și sper să las în urmă niște profesori tineri cu același tip de predare.”
Deși nu are timp, aceasta acordă fiecărei persoane senzația că îi oferă tot timpul și importanța din lume: „Deoarece chiar o fac!”
Boovie a ajuns de la a avea o echipă, la a avea o familie. Ședințele au devenit reuniuni, iar treaba s-a transformat într-un moment de apropiere al membrilor. Carmen pregătește tot felul de bunătăți pentru voluntari și îi așteaptă cu ușa de la apartament deschisă atunci când au vreo problemă, fie că e legată de festival, fie că e ceva personal: „Acum am schimbat bordul și am realizat, cât timp voluntarii vechi candidau pentru funcții mai mari, că ei acum sunt adevărați adulți responsabili. Am realizat cât de mult i-a ajutat Boovie să se dezvolte. Bineînțeles, asta după spusele lor.”
Succesul a venit în mod neașteptat
Intenția profesoarei nu a fost aceea de a fonda un festival, mai ales internațional. Pe un drum încet, dar sigur, Boovie a început să fie mediatizat și apreciat de multă lume: „Totul a pornit drept un proiect la clasă ce nici nu voiam să îl pun în aplicare inițial. Am zis că poate e prea complicat și durează prea mult, însă elevii mei au insistat să o facem. Încet-încet, Boovie a ajuns ce este astăzi.”
Nu doar Boovie a primit asemenea atenție, ci și Carmen. Aceasta a fost invitată la tot felul de evenimente și emisiuni printre care se numără TEDx ZorilorWomen și Morning Glory: „În niciun caz nu mă consider o micro-celebritate! Într-adevăr, există niște avantaje. Cumva ai o anumită scurtătură, nu mai trebuie să te prezinți. În rest, nu văd nicio diferență.”
Articolul preferat al doamnei este „Biata literatură” din Tribuna învățământului: „Sunt profund impresionată de acel articol. cred că o să i-l dau nepotului! Pardon! Nepoților! Sau, cine știe!? nu știu de ce am zis nepot!”
MAI MULT DECÂT O MAMĂ
Toată lumea o întreabă despre cum e să fii profesor, dar nu multă lume o întreabă cum e experiența de a fi mamă, pe lângă toate acestea: „Nu mai sunt mamă de ceva timp. Fata mea a fost autonomă de la vârsta de 10 ani. Câteodată mai am impulsul ăla de mamă și nu știu pe ce ape navighez acum.”
Carmen a împins-o pe Maria spre lectură și i-a oferit spațiul necesar, ba chiar câteodată se întreba dacă nu cumva i-a oferit prea mult. Un părinte profesor nu poate face diferența dintre rolul de mamă și cel de profesor, mai ales când este vorba de un părinte unic.
Atunci când urmăreau un film, Maria era dezamăgită de diferența de poveste a filmului în comparație cu cartea. La explicațiile mamei sale, Maria spunea:
-Ei, că nu puteai tu fără să scoți o replică de profesoară!
În fiecare seară, când ajungeau acasă și abia își dădeau gecile jos, încălțate, la masa din bucătărie, făceau concurs cu cine citește mai rapid volumele din seria „Harry Potter”. Maria se supăra de fiecare dată, pentru că mama ei citea mai repede: „Era un fel de concurs, ea trebuia să termine pe locul I și eu trebuia să termin pe locul al III-lea!”
Acum la vârsta fiicei sale de 26 de ani, se simte o nuanță asemănătoare cu cea a mamei prin atitudinea fâșneață și rapiditatea de a găsi soluții: „Și încă mai multe nuanțe decât și-ar fi dorit ea!”
Pe lângă toate acestea, Carmen Ion este și mamă de pisică.
ascultătorii săi din învățământ
În clasa a 9-a, pe când Carmen a descoperit muzica simfonică, a aflat la un moment dat că apăruse Ravel, în singurul magazin de discuri din Focșani. Aduceau săptămânal muzică în ziua de marți: „Și în capul meu a fost că un disc Ravel se vinde îngrozitor de repede în Focșani.”
Astfel că a plecat de la liceu, fiind o distanță destul de lungă. S-a dus, a stat la coadă, iar până s-a întors, întârziase la ora de chimie în jur de 20 de minute. A intrat în clasă plină de frică. Profesoara aflase între timp că ea s-a dus să cumpere muzică clasică, ceea ce i-a atras atenția și a surprins-o plăcut: „Eram pe vremea lui Ceaușescu, nu exista să întârzii, nu exista să chiulești.”
Cu o voce tremurândă, Carmen spune că omul care a marcat-o a fost „Zahu”, după cum îl alintau foștii elevi. Cei doi s-au înțeles foarte bine. Aveau mici dezbateri pe critică, pe simbolism european, pe James Joyce: „La un moment dat m-am revoltat împotriva lui. Am plecat o săptămână la București, în urma unui premiu câștigat la o olimpiadă națională, în care primisem doar 3 zile.”
Între timp, a devenit colegă de cancelarie, nu numai cu dirigintele, ci cu toți profesorii săi: „A fost interesant să îi văd de cealaltă parte a baricadei.”
Într-o zi s-a trezit cu un telefon de la soția lui, care era lângă el la spital. O ruga să găsească un loc în care să îl poată duce să aibă îngrijire medicală. Acesta s-a stins la scurt timp în fața doamnei și a soției lui, la terapie intensivă: „Am chemat un preot și a murit în fața noastră.”
Un ascultător de viitoare generații
„Știu câteva chestii foarte sigure: că în continuare îmi place la fel de tare să predau și sunt extraordinar de bucuroasă când simt că iese o oră. O oră în care simt că le-am atins cumva sufletele. Eu cred că sunt unde ar trebui să fiu. Sunt conștientă de orele care nu-mi ies bine, că uneori ar trebui să depun mai multe eforturi și mă stresează și îmi dă dureri de cap. După care mă ridic și vreau să fac în continuare. Atâta vreme cât mă țin gândurile astea care sunt de a vrea să faci ceva în continuare, mie mi se pare că sunt pe drumul cel bun. În momentul în care o să devin mai interesată de a face, nu știu, sarmale și curățenie, atunci o să devină o problemă.”
