“tu în întuneric trebuia să bagi bateria, să bagi ulei, să bagi apă caldă”

Pe domnul Ștefan sau domnul Pityu, cum îi spun prietenii, l-am găsit zâmbind în cămăruța lui mică și răcoroasă. Se uita la Campionatul de Handbal masculin. Microbist CFR-ist convins când vine vorba de fotbalul românesc și susținător a Barçelonei în fotbalul internațional știe echipele sportive românești pe de rost și chiar și pe jucătorii din tenis. Apreciază sportul de calitate și îi displace când se joacă teatru pe teren, alege să schimbe canalul sau să schimbe televizorul pe un radio numai să nu îi mai vadă.

Bucuria fotbalului a gustat-o de mic copil când a crescut pe aceleași câmpuri de antrenament ale celor de la CFR Cluj. Îi știa pe toți jucătorii pe nume și toți îl știau pe el.

Azi i se umple inima de bucurie când vede noua generație jucând pe terenuri moderne și curate și ajungând în topuri. El și ei de atunci au trăit în comunism.

Născut și crescut “vreo două-trei luni” în Sâncrai, micuț sătuc unguresc plin de oameni gospodari de lângă Huedin județul Cluj, s-a mutat în Cluj Napoca cu părinții lui și cei șase frați pentru a căuta prosperitate. A stat într-o casă cu două camere lângă fluviul Someș în perioada copilăriei și când s-a ivit ocazia a ales să plece și să facă liceul Agricol la Iernut, lângă Sfântu Gheorghe în județul Mureș.

La 18 ani, când a terminat liceul, l-au repartizat de unde plecase, adică în Cluj Napoca la Electrica unde a lucrat doi ani, din ’58 până în ’60 când a fost trimis în armată.

“Da unde merem?”
“Las că altu are grija unde merem”

Pus în tren la Cluj alături de alți tineri s-a trezit în Caracal, județul Dolj, la Școala Regimentală de Tancuri unde a învățat ce e aia disciplină de la un comandant rus. Tratați ca animalele erau puși să alerge prin noroi, iar cei ce nu aveau hainele curate după ce intrau în cazarmă erau pedepsiți crunt.


©️T34/85 Poză pentru comparație

Tot în armată a fost învățat să iubească tancurile. Pus să învețe pe tancul T34/85 , 34 reprezentând modelul, iar 85 (85 milimetri) fiind diametrul obuzului folosit la tun, (explică el) și-a tatuat pe mână forma tancului. O amintire cu care se mândrește, dar care zice el că ar fi fost mai bună dacă colegul moldovean care i l-a făcut chiar ar fi știut ce face și nu numai să se mândrească că știe ce face. Dar tehnica era simplă: trei ace legate împreună, o călimară cu cerneală și o sticlă de tărie.

A învățat să se comporte în situații tensionate, să se strecoare în locuri strâmte și să facă anumite acțiuni cu ochii închiși. În remize (tancuri amplasate în formă de linii și coloane) dacă cel din față pleca mai repede tot fumul de la motor intra în tancurile din spate, ceea ce făcea extrem de dificilă schimbarea uleiului din tanc, a bateriei sau îndeplinirea unor procese asemănătoare.

În armată a învățat să conducă ca nimeni altul. Pus în unitatea Mihai Viteazul sau Mihai “Bravul” cum zice el, i-a depășit până și pe cei care în pregătire avuseră note mai mari decât el.

Din Caracal a fost trimis în exerciții militare la București și în Dobrogea de unde ar fi trebuit să își termine cele 24 de luni din pregătirea militară de bază, dar acesta a mai fost ținut încă trei luni pentru a-i instruii pe noii cadeți.

“Păi nici nu îmi vine să îmi aduc aminte”

După instrucție s-a reîntors în Cluj Napoca la vechea slujbă unde a fost făcut șef de echipă și a început să fie trimis prin Transilvania și pe lângă Dunăre pentru a contribuii la dezvoltarea țării.

Dacă e să îl întrebi ce scria pe fișa postului lui de muncă îți râde și spune cu entuziasm că pe vremea aia scria tot ce dorea partidul. Echipa lui instala cabluri electrice de înaltă tensiune, stîlpi și transformatoare. Se ocupau de mentenanță, iar în momente de nevoie făceau și munci care nu erau calificați să le facă.

Comuniștii l-au ocolit când a venit momentul maturității lui politice. Tot timpul a zis că din cauza metrului și jumăte pe care îl are înălțime l-au lăsat doar utecist și nu l-au băgat în familia mare, dar nu l-au cruțat când a venit vorba de muncă.

A fost delegat în atât de multe localități încât nici el nu le mai ține bine minte. Turda, Oradea, Dunăreni, Lăzarea, Salonta, Bechet, Sighișoara sunt doar câteva locuri unde el a muncit pentru mai multe săptămâni în continuu sau în “trepte”.

Cutremurul din ’77 l-a prins la Oradea unde trebuia pusă o linie de tensiune. Imediat ziua următoare a fost mobilizat și trimis cu avionul la București să ajute la rezolvarea problemelor care apăruseră la rețea.

Memoriile din timpul armatei cu Bucureștiul plin de viață îi erau acum străine. Mormane de moloz înlocuiau blocurile înalte, iar sunetul excavatoarelor mima vuietul orașului în plină zi de lucru. Amintirile acelor zile îi sunt nesigure. Își amintește doar dorința oamenilor de a scormoni printre ruine pentru a găsii trupuri cu viață și în același timp de a elimina pericolele care puteau curma și mai multe vieți (clădiri gata să cadă).

“De-ar fi să mor să nu plângeți pentru mine pentru că eu mi-am trăit viața”

Pityu la Salonta în delegație

După aceste momente tragice a urmat o perioadă de prosperitate. Unul din frații lui mai mari a ajuns în Suedia și a reușit să o ia și pe mama și pe una din surorile lui, dar domnul Pityu a ales să rămână într-un loc unde el se simțea bine. S-a căsătorit, dar nu a avut copii. Mai bine de douăzeci de ani și-a iubit soția și a protejat-o mai bine decât orice altceva.

Își mai aduce aminte cu tristețe doar de niște momente din timpul revoluției în care delegat fiind la Beliș singura modalitate prin care auzea ce se întâmplă în Cluj Napoca era un radio mic luat de la suedezi și telefonul care unea hotelurile Beliș și Cetățuia, care erau ale unui ”securist”. Pe cei care au murit în piață îi putea numi în parte. Îi erau colegi de muncă sau prieteni, dar norocul lui a fost să fi rămas pe dinafara.

“Amintirile le uităm să nu ne ia de cap”

Domnul Ștefan îți poate povesti ore în șir despre cum pisici au distrus transformatoare și au fost carbonizate,  cum stâlpi de tensiune au căzut în apă omorând sute de pești sau chiar și povești despre oameni ce au murit prea repede, dar tot timpul îi va cinsti pe toți cu învățăturile lui. Se bucură de noile tehnologii și nu le judecă. Își cumpără telefoane Smart doar pentru a vedea cum e să ai așa apartură. El e sigur că toate au o explicație și nimic nu e la întâmplare. El nu se pregătește să moară ci el se pregătește să trăiască încă o zi pentru a sta în tribuna celor de la CFR.

Camera lui e mică pentru că e ticsită cu numeroase obiecte strânse într-o viață și e răcoroasă pentru că așa se pune sângele în mișcare. El va rămâne mereu bucuros cât încă vor mai fi oameni pe pământ și sticle de Csíki Sör la rece.

Domnul Pityu

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *