La granița dintre Ardeal și Bucovina, pe culmele Pasului Tihuța stă, adormită, centrala eoliană Fuhrländer 250. Construită la finele anului 2004 în apropiere de localitatea Piatra Fântânele, centrala se înalță deasupra brazilor din zonă și parcă veghează asupra satului pe care odinioară l-a alimentat cu energie electrică. 

Ea stă oprită de mai bine de 4 ani.


Capitolul I: Un om, o idee


Să ne întoarcem în timp. În luna decembrie a anului 2003, mai exact. Primele turbine de la Semenic, construite de Ceaușescu, adunau rugină, părăsite de lume, iar prima eoliană modernă din România urma să fie pusă în funcțiune la Ploiești, după decizia Consilului Județean Prahova. Dincolo de Carpați însă, un afacerist bistrițean făcea demersuri și negocia cu un proprietar german pentru a monta o centrală eoliană în județul său.

Martin Ilieș a fost cel care a investit în proiect. Etnic maghiar, se naște pe 2 mai 1945 la Sărmașu, din județul Mureș, în familia Ilyes. În 1963, la vârsta de 18 ani pleacă în aviație la Ianca, județul Brăila, unde va opera aparate de radio și radar în turnul de control al aerodromului. Se întoarce acasă în 1965, după doi ani în serviciul aviației române. În 1966 se stabilește în Viișoara, o localitate în apropierea orașului Bistrița.

Își deschide o firmă la scurt timp după revoluție, în 1991. S.C. Ileximp S.R.L. ia naștere, având sediul în aceeași localitate. Se va axa în principal pe import-export, aprovizionând chioșcurile din oraș și din localitățile vecine. Mai târziu se extinde la utilaje agricole, afacerile acum purtându-l din ce în ce mai mult prin Germania și Austria. În afara țării vede ferme de centrale eoliene și devine din ce în ce mai interesat de acestea.

În 2004 ia legătura cu un prieten de-al său stabilit de mult timp în Germania pentru a căuta o eoliană de vânzare la mâna a doua. Centrala care eventual își va găsi drum la noi în țară se afla pe atunci în orășelul Limburg din landul Hesse. În primăvară, Martin pleacă din nou în Germania și se întâlnește, eventual, cu proprietarul, domnul Merz.

Dl. Merz (stânga) și dl. Ilieș (dreapta) discută pe tema eolienei Fuhrländer 250 în Limburg

Acolo negociază cu vechiul proprietar și îi plătește acestuia 100 de euro drept garanție că afacerile între cei doi vor continua și că Martin este determinat să cumpere eoliana. Tot acesta va trebui să efectueze analize de teren pentru a determina cea mai bună zonă din punct de vedere al vântului. După o strângere de mână, bistrițeanul se întoarce în țară pentru a face demersurile necesare.


Capitolul II: Obstacole în cale


Instalarea primei centrale eoliane într-o Românie proaspăt post-decembristă vine cu o sumedenie de obstacole și probleme. Pionieratul lui Martin Ilieș în acest domeniu va consta într-un drum lung și nesigur.

În același an dl. Ilieș îl contactează pe domnul profesor de fizică Augustin Rațiu, care interesat de proiect și cunoscător al surselor de energie regenerabile, va conduce expertiza anemografică. Cei doi și echipele lor au efectuat studii de fezabilitate în mai multe locuri din județ, iar după 6 luni au găsit locul perfect: Măgura Calului, un platou la cota 1200 din Pasul Tihuța, chiar lângă satul Piatra Fântânele, aflat chiar la limita județului. Zonă înaltă, aproape de firul electric de 20 kV. Afaceristul bistrițean a ales acea zonă și datorită proximității, Dobrogea fiind prea departe pentru o intervenție de urgență în situații neprevăzute.

Dl. Ilieș vorbește și cu domnul inginer Gavrilă Plăian pentru a proiecta construcția și fundația acesteia, precum și pentru a supraveghea șantierul. Entuziasmat, acesta acceptă propunerea de colaborare și începe să întocmească un proiect tehnic pentru generator. Construirea corectă a fundației și montarea eolienei se va datora acestuia, care va îndura vânturi și ploi pentru a se asigura că toate decurg conform planului.

Expertizele erau făcute iar proiectul era aproape gata. Tot ce a rămas pentru Martin Ilieș a fost să primească din partea statului autorizarea necesară pentru a începe construcțiile. Singura problemă a fost că organele statului au fost incapabile în a-i oferi autorizarea și aprobarea necesară, acestea nemaiîntâlnind un caz asemănător.

Între timp, afacerea cu proprietarul german continua. După o altă vizită,
Martin Ilieș plătește o sumă de 60.000 de Euro pentru ca proprietarul, dl. Merz, să înceapă demontarea eolienei. În același timp, proprietarul s-a angajat să cumpere un inel nou pentru fundația centralei, care nu putea fi recuperată odată ce era turnată.

Se încep săpăturile pe Măgura Calului, sub supravegherea inginerului Plăian. Germanul sună în România pentru a face aranjamentele pentru transportul eolienei de 42 de metrii și a celor 3 elice de 29 de metrii fiecare. Transportul va fi problematic datorită gabaritului depășit al centralei.

Martin Ilieș (dreapta-centru) și Gavrilă Plăian (stânga-centru) pe șantierul fundației

Alte probleme apar: nu existau tehnicieni și constructori care să fi avut experiență cu centralele eoliene. Domnul Merz propune ca 2 experți germani să vină în țară pentru a supraveghea în mod direct asamblarea eolienei. Dintre acei doi experți, unul era co-proprietarul firmei Fuhrländer: Jeurgen Fuhrländer. Transportul și cazarea acestora va fi asigurată de gazda lor, domnul Ilieș.

Încă o problemă apare: nu erau macarale în apropiere care să poată ridica la înalțimea de 42 de metrii gondola în care se va afla generatorul. Singura macara cu brațul de 112 metrii, lungime necesară pentru astfel de construcții, era la Ploiești. Domnul Ilieș vorbește cu un maistru din Ploiești și eventual face rost de automacaraua specială. 


Capitolul 3: Trei elice purtate de vânt


Experții, tehnicienii, piesele și macaraua erau în sfârșit în același loc. Se începe montarea eolienei, care durează mai puțin de două zile. Se instalează și aparatura eolienei, aceasta e racordată la rețeaua electrică iar afaceristul bistrițean plătește restul banilor – 200.000 de Euro.

După montarea eolienei, pe 6 decembrie 2004, vântul a fost foarte slab, vremea era încețoșată, iar turbina nu funcționa. Experții germani l-au asigurat pe Martin că eoliana va funcționa și că nu are de ce să își facă griji. Pe lângă asta, domnul Ilieș a mai făcut câteva drumuri pentru a primi aprobare pentru a se conecta la rețeaua electrică.

Și până la urmă a pornit.

Luni de studii, vizite în Germania, stres și 260.000 de Euro s-au pus în mișcare pentru prima dată. Trei elice purtate de vânt. Se părea că ce a fost mai greu a trecut, însă întreținerea eolienei și asigurarea funcționării acesteia se va dovedi a fi o provocare mai mare decât construcția ei.

Între timp, A.N.R.E. (Agenția Națională de Reglementare în domeniul Energiei) și ziarele naționale află de generator. A.N.R.E. cer dosarul cu proiectul și oferă domnului Ilieș suma de 50.000 de dolari drept subvenționare, investiția de peste 250.000 de Euro fiind din buzunarul acestuia. La începutul lui 2005 Martin Ilieș și Gavrilă Plăian se prezintă la o ședință A.N.R.E. în care se va discuta subvenționarea proiectului din Tihuța. Votul nu a fost unanim, așa că cei doi nu au văzut nici un ban din partea statului, iar dosarul cu proiectul eolienei nu le va fi returnat decât doi ani mai târziu.

Dar eoliana funcționa bine. Cu o putere maximă de 250 kW/h și cu prețul de 80 de euro pe megawatt, turbina se dovedea a fi o investiție bună pe termen lung. Randamentul acesteia era în jur de 50-60% din cauza faptului că zona Transilvaniei este printre cele mai slabe din țară din punct de vedere al puterii vântului.

Problemele cu care se confrunta centrala erau altele însă. Diferențele de tensiune de pe rețea cauzau de multe ori oprirea generatorului, care necesita un drum de la Bistrița până la Tihuța doar pentru a învârti un buton. Însă problemele de felul acela erau rare.

După o vreme, eoliana va beneficia de certificate verzi, care erau în valoare de aproximativ 140 de lei. Certificatele verzi vor deveni principalul venit, cel puțin pentru următorii 4 ani. Acestea erau vândute de producătorii de energie regenerabilă producătorilor de energie poluantă, fiind un fel de taxă verde pentru aceștia din urmă.

În anul 2011, eoliana de la Tihuța devine ineligibilă pentru a vinde certificate verzi. Printr-o ordonanță nouă, se legifera că centralele eoliene puteau să vândă certificate verzi timp de 7 ani de la data montării lor. Centrala de la Tihuța împlinea 7 ani de când era în România.

Variațiile de tensiune afectau eoliana din ce în ce mai mult. Din moment ce nu erau tehnicieni specializați care să verifice eoliana de fiecare dată când aceasta se oprea, domnul Ilieș a apelat la un programator pentru o soluție. Printr-un laptop montat la panoul de control al centralei, aceasta putea fi monitorizată și pornită prin internet sau printr-un apel telefonic.

Însă soluția a fost pentru scurtă durată. Defecțiunile eolienei erau tot mai frecvente și era foarte probabil că aceasta a suferit defecțiuni tehnice permanente. 

Așa că în 2014 eoliana va fi oprită și va rămâne așa.


Capitolul IV: Ce a rămas după


După 10 ani de funcționare, prima eoliană a României stă moartă, un sfârșit trist pentru aceasta. Investiția afaceristului bistrițean va duce la o adevărată “goană după vânt”, urmând să se construiască alte centrale în județele Prahova și Tulcea. După anul 2007, anul de vârf al “goanei după vânt”, se vor construi întregi parcuri eoliene în Dobrogea și Moldova, iar turbina de la Tihuța va fi ușor uitată. Dar totuși, nu se poate nega importanța ei și rolul pe care domnul Ilieș l-a jucat în domeniu.

Însă acesta nu este sfârșitul pentru eoliana Fuhrländer 250. Recent, eoliana a fost cumpărată de tânărul Someșan Răzvan, care încearcă să o readucă la vechea ei glorie.

Până atunci însă, înalta moară așteaptă în liniște momentul în care își va întoarce din nou elicele înspre bătaia vântului.

Surse foto: arhiva personală a domnului Ilieș. 

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *