Baia Borșa, Cavnic, Baia Sprie… Acestea au fost doar câteva dintre cele mai bogate zone miniere din țara noastră. Datorită acestor zone industriale miniere, o groază de bărbați și-au putut întreține familia, au putut hrăni gura copiilor care plângeau că nu-și vedeau tatăl decât duminica, deoarece în restul zilelor era plecat la mină, să aducă bani în casă. Bărbatul era stâlpul familiei, femeile fiind, în general, casnice.

Sursă foto: Maramureșenii


          Baia Borșa  este un sătuc mic, sărăcuț și văzut parcă în nuanțe cenușii. Oamenii își dau ”Bună ziua!” pe stradă și cam atât. Fiecare cu gospodăria sa, liniștit. Însă dincolo de aspectul de sat rural, Baia Borșa are o istorie frumoasă, datorită minelor care au existat cândva acolo. Minele astăzi arată ca niște ruine.

Găvrilă Tomoiagă

          Găvrilă Tomoiagă (72) povestește despre zilele lui petrecute în mină, subteran. Spune că-și amintește și acum foarte bine acea perioadă, lucrând 4 ani în mina de la Baia Borșa, sub pământ, iar mai apoi 26 de ani la suprafață.

”Am început ca vagonier (1964) pentru că nu aveam calificare. Am lucrat în condiții dificile. Făceam naveta în fiecare dimineața de la ora 4 jumătate, ieșeam în stație ca să aștept autobuzul care ne ducea sus (la mină). Pe timp de iarnă era un ger cumplit, iar când ajungeam acolo sus nu erau vestiare să te poți schimba. Cu hainele de acasă trebuia să ai grijă să nu le murdărești. Te aștepta trenu’ care te băga în mină– erau vagoane în care intrau 4 minieri, iar trenu’ era tras de un troliu care și el te trăgea la puț, cum aș zice. Acolo era un fel de lift, urcam câte 6-7 înăuntru și sinalistul, așa îi spuneam, închidea ușile și ne trimitea la locu’ de muncă.”

           Se știe că nordul țării a avut dintotdeauna o activitate economică mai bună, în ceea ce privește metalurgia și mineritul. Maramureșul a deținut prima poziție în economia țării, mai multe perioade ale istoriei noastre, din punct de vedere a producției de aur și argint. Mineritul era activitatea de bază a locuitorilor din Maramureș, mai ales a celor din zonele menționate la început. Chiar și așa, mineritul nu era o profesie îndrăgită de bărbați.

”Mina din Baia Borșa extrăgea minereu neferos: cupru, zinc, plumb…Și aur, argint. Mă refer amu mai mult la aur, era un pic secret lucru ăsta. Se ducea să se prelucreze la Baia Mare aurul, restu’ erau trimise la Copșa Mică, în Sibiu.”

”Era pericol mare – nu aveai siguranță că  ‘i ieși or nu-i ieși”

            Acum totul este pustiu. Ceea ce a fost cândva pe vremea socialistă a dispărut. Mii de locuri de muncă în minele care astăzi nu mai înseamnă nimic pentru noi, însă cei care au trudit acolo își amintesc și acum sunetul târnăcoapelor din subteran. Acela era sunetul care-i făcea să nu renunțe la minerit, fiind o muncă grea, riscantă chiar. Târnăcopul era ”cel mai bun prieten al lor de zi cu zi”, șase zile din șapte.

”O fost accidente, din cauza asta eu am plecat. O fost a treia oară când s-o surpat… O fo’ presiune și o cedat armăturile – puneai armătură și niște lemne groase, să nu cadă pe tine acolo, da o fo’ presiune mare și s-o surpat pe noi. Norocul nost’ o fost că nu era minereu compact, o fost material mai ușor, îi spuneau steril și nu ne-o strivit.”

Sursă foto: Maramureșenii

            Minele din Baia Borșa ofereau o mare parte de minereu neferos. Erau aproximativ 8.000 de muncitori minieri, fără personalul auxiliar. Per total, minele din Baia Borșa aveau undeva la 11.000 de locuri de muncă. Chiar și așa, mulți dintre ei și-ar fi dorit să lucreze oriunde în altă parte, deoarece să lucrezi în mină era foarte riscant.

”Aveam lampă cu carbit, am aprins-o și mi-am văzut colegii ca cârtițele ieșind de prin minereu. Atunci am spus: Eu altu, de mâine nu mai viu la lucru. Ăi mai mari nu se interesau ca să aibă omu’ siguranță la locul de muncă. Erai privat de asta. Te luptai să poți câștiga ceva bani. Și după cât s-o muncit, plata o fost slabă. Dacă ar fi amu banii ăia, aș muri de foame. Nu mi-am permis niciodată să-mi iau un concediu, am lucrat să le las copiilor ceva făcut de mine.”

”O fost mare diferență: ce-o fost la mină și ce-o fost aici ”

          O mare parte din bărbați lucrau în industria minieră în Maramureș. Aceasta era principala sursă de venit. Alții se descurcau cum puteau, muncind la câmp sau ținând o gospodărie acasă. Femeile erau, de obicei, casnice. În acea vreme ele făceau mulți copii (între 4 și 8). Treaba lor era să aibă grijă de gospodărie, animale și cei mici.

            Găvrilă a avut 5 copii, 2 băieți și 3 fete. Băieții au început și ei să lucreze în mină imediat ce au împlinit vârsta de 18 ani, însă nu pentru mult timp, deoarece meseria ”nu era făcută pentru ei”. Au părăsit țara imediat cum au avut ocazia și și-au găsit loc de muncă în Italia. Tatăl lor a continuat să lucreze în mină până în 1968, iar mai apoi a plecat de acolo într-un loc mai bun.

            ”Am lucrat 4 ani în mină și am abandonat. Apoi m-am angajat la flotație, ne-o detașat de la mină, la suprafață. Am lucrat în continuare aproape 26 de ani, la atelierul Lăcătuș.

               Inginerului de acolo i-o plăcut de mine că lucram și-mi vedeam de treabă. M-o dus la școală de calificare, eu nu am avut calificare în domeniul mineritului.”

            Totuși, locurile de la suprafață erau limitate și mai puține decât cele din subteran. Cine reușea să prindă locuri la suprafață o ducea bine din punct de vedere al siguranței. La suprafață munca era mai ”ușoară”, deoarece muncitorii nu mai aveau atâta stres în legătură cu accidentele din mină.

”O fost mare diferență ce-o fost la mină și ce-o fost aici – și aici era pericol, dar subteran nu știai dacă mai ieși afară sau se surpa peste tine. Zilnic aveam accidente. O murit oameni și am știut, dar se ținea secret ca oamenii să nu abandoneze, că ei nu voiau să lucreze acolo, se fereau de mină. Toți fugeau.”

Anul1989: o țară de fier vechi

Muncitorii minelor, mai ales a minelor din Baia Borșa, nu s-ar fi așteptat că acestea să se închidă vreodată. Sau cel puțin nu așa devreme. Se spunea că exista minereu pentru încă câțiva zeci de ani buni acolo, în întuneric. Însă a venit anul 1989. Revoluția. Este momentul în care premierul Petre Roman a rostit următoarele cuvinte: ”Industria românească este o grămadă de fier vechi.” Minele au fost închise, utilajele au fost vândute și mii de oameni s-au trezit fără loc de muncă. Imediat după revoluție minele au fost distruse în întregime de către ”ăi mai mari”. Acum e doar praf. Mult praf.

”Nu cunoști nimic. O devastat tăt. Dacă-mi zice amu cineva că am lucrat vreodată acolo, îi zic că-i turbat de cap, nu știe ce grăiește. Nu mai cunoști nimic, și-o bătut joc. O fo’ utilaje de milioane de euro, le-o luat și p-acelea și le-o vândut, o devastăt tăt. O fo’ niște escroci și niște bandiți, atâta mai pot să spun.”

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *