”Chiar în barul ăsta unde suntem noi acum m-am pregătit pentru admiterea la
actorie”, îmi zice Tavi, râzând.

Tavi Voina a absolvit Facultatea de actorie la UNATC, urmând să facă un master tot în arta
actorului, în cadrul aceleiași universități. În prezent, el e colaborator în mai multe proiecte la
Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca și la Teatrul Național din București.
Pasiunea lui Tavi pentru actorie s-a născut încă din liceu, când a intrat într-o trupă de teatru și
a început să joace în spectacole pentru copii, în curțile grădinițelor. Când a realizat că joaca
de-a actoria tinde spre ceva mult mai mult, a hotărât că va da la teatru, așa că a început să se
preocupe exclusiv de pasiunea lui. ”Devenisem obsedat, știam toate teatrele din țară, actorii
din teatrele de stat, din independent, toate trupele, știam și de Reactor și îmi doream să lucrez
aici, iar cu Radu Afrim la fel, îmi doream să colaborez. Și uite că s-au împlinit toate, pe
rând.”

Pădurea spânzuraților, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Național din București
foto :Adi Bulboacă

Habituare, în regia lui Raul Coldea, la Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca
foto și video afiș: Mihai Păcurar

Pentru că profesorii nu erau de acord cu implicarea studenților și în alte proiecte în
timpul facultății, din casting-urile date pe ascuns, Tavi și-a dat repede seama de cum
funcționează industria asta și cât de complicat este :”Suntem foarte mulți, iar concurența e
mare, nu există locuri pentru toată lumea, trebuie să te descurci singur și ține foarte mult
de noroc și de oamenii pe care îi cunoști.”

Barca de salvare pe care o căutăm cu atâta ardoare poate avea o destinație nepotrivită
nouă, de aceea nu orice ocazie care se ivește, aparent oportună, este lucrul de care avem
nevoie. Tavi crede că fiecare actor în devenire sau chiar profesionist are un parcurs aparte și e
într-o continuă formare. ”Depinde ce cauți, pe ce nișă vrei să mergi. Daca e să vorbim de
București, după mine, există puține spații cu adevărat valoroase- Replika, Unteatru, Linotip,
Teatrul Mic, Centrul Național al Dansului din București și Macaz, care s-a închis acum.”

Hai să credem tot ce spunem, e un joc foarte frumos: eu te întreb și tu răspunzi!

-Ce consideri că e cel mai dificil in pregătirea unui rol?
-Eu nu prea am făcut roluri clasice și am jucat în destul de puține spectacole cu text, am
activat mult în zona de teatru fizic, dans, mișcare. Totuși, partea cea mai dificilă cred că e
documentarea- te uiți la cum reacționează, cum se comportă oamenii
în diverse situații, descoperi ce ritm are personajul. Pe mine mă ajută mult să studiez
atitudinea corporală a unei persoane.

-Unde este delimitarea dintre tine, Tavi, și personaj?
-Depinde în ce mediu lucrezi. La Reactor am făcut un spectacol devised- ”Partea I. Iubirea” . Spectacol devised înseamnă că fiecare dintre noi, actorii, am contribuit cu povești personale, iar după aceste
povești s-a scris textul. E foarte greu să lucrezi cu așa ceva. Acolo am aflat lucruri despre
colegi, într-un mediu foarte safe, evident, dar sunt părți din noi puse laolaltă. Când ai un rol te
ascunzi cumva în spatele personajului și poți dezvălui lucruri despre tine prin prisma lui. Deci
da, se poate trece linia asta personală și atunci e complicat să gestionezi asta, dar se poate.

Spectacolul Partea I. Iubirea, în regia lui Petro Ionescu
foto: Vlad Braga

-Ca și actor îți lași controlul la ușă înainte de a urca pe scenă?
-E discutabil. Mă las de obicei. În facultate nu prea aveam încredere în studenții de la
regie, pentru că așa ni se spunea din partea profesorilor. Ni se spunea, totuși, și că dacă ești
împotriva regizorului, ești împotriva ta. Altceva ce n-am învățat în școală e că dacă în general
nu ai încredere într-un proiect, mai bine nu-l faci.

-Crezi că pentru dans și mișcare există un fel de text cum există pentru piesele de
teatru?
-Există fraza de mișcare, adică mai multe mișcări înlănțuite. O faci pe muzică, contra
ei, e de studiat atitudinea, lucrezi cu situații. Trebuie să fii atent la oameni, să vezi ce e
dedesubt. Ca și actor, am învățat să mă pun în situații, ceea ce e util, pentru că se merge pe
acting mult în ultimul timp în dans.

-Există vreo limită în meseria asta unde ar trebui să te oprești?
-Cred că e bine să te protejezi și să pui limite, da. În facultate îmi dădeam viața pentru
teatru, nu aveam nicio zi liberă. După pandemie, însă, am realizat că nu totul se rezumă doar
la teatru, că viața poate însemna mai mult. De atunci, am început să petrec mai mult timp cu
prietena mea și îmi iau măcar o zi liberă pe săptămână, îmi pun limite sănătoase. Cum altfel
să-mi încarc bateriile?

-Care este o satisfacție pe care o ai ca actor?
-Jucam în spectacolul ”M de la Murphy” și am o scenă de clovnerie în care mă dau
cu skate-ul și jonglez cu o pungă. La un moment dat mă dau jos de pe skate, văd un copil în
public și îi dau lui punga. După spectacol mi-a arătat coregrafa mea un video cu copilul ăsta
în care el jongla ca mine cu punga în fața teatrului. Exemplul ăsta e atât de simplu și atât de
frumos.
Sau când simt că oamenii mă urmăresc. Sau sunt unele tăceri pe care pur și simplu le
simți. Sau când râd oamenii.

M de la Murphy, în regia Andreei Gavriliu
foto: Florin Ghioca

-Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai ca actor?
-Cea mai frumoasă amintire ar fi legată de un proiect de teatru la sat, în Săbăoani. O
săptămână în care ne-am întâlnit cu localnici de acolo și le-am luat interviuri. Îi întrebam ce
înseamnă pentru ei acasă.
Săptămâna aia a fost așa de frumoasă și așa de grea. La finalul
fiecărei zile stăteam cu orele și vorbeam despre viață, iubire, moarte. Plecând de la poveștile
oamenilor respectivi, mulțumeam în fiecare seară pentru ceea ce suntem, ceea ce facem.
Ajungând să faci teatru la sat, în zone rurale, revii cumva la punctul zero și îți recalculezi
traiectoria, simți că ai sau că găsești un sens.

foto: Vlad Braga

În zilele petrecute la Săbăoani, Tavi a găsit un sens. Acela că indiferent de mediul din
care provin, oamenii au nevoie să fie ascultați, înțeleși, să simtă că aparțin a ceva, fapt care s-a materializat, prin inițiativa lui Tavi și a colegei lui, Maria Doncu.


Proiectul Evocativ s-a născut în pandemie, când și-a făcut simțită prezența dorința de
a pune în practică ideile pentru care nu s-a găsit timp până atunci. Întotdeauna a existat
întrebarea ”Pentru cine și de ce e făcut spectacolul ăsta?”, iar ipoteza de a face teatru la sat
părea să poată răspundă acesteia.

Tavi și Maria au reușit să obțină finanțări pentru proiect, apoi au creat un ONG și au
aflat de satul Săbăoani, a cărui comunitate s-a cernut odată cu timpul, până au rămas
preponderent doar veterani. Conform unui recensământ din 2011, aproape jumătate din
populația satului e plecată în afară, însă unii s-au mai întors între timp. ”Noi am mers vara
acolo și mulți copii erau veniți la bunici în vacanță și erau numai nume străine- Alesia, Denis
și-așa mai departe. Nume românești nu prea auzeai. ”

Ușor, ușor, Evocativ a început să prindă contur și să urmărească sursa unor răni ale
comunității -migrația- și ce înseamnă acasă. ”Paradoxal sau nu, am hotărât să explorăm
clovneria pentru că e o zonă accesibilă pentru oameni, e ușor de înțeles, te poți juca cu
poezia, umorul.”

foto: Vlad Braga

Motto-ul proiectului era ”Ocupăm Căminul Cultural” și avea ca scop să readucă la
viață acest loc, să reamintească întregii comunități că acolo arta se intersectează cu viața
cotidiană și produce o îmbrățișare între sufletele oamenilor.”Am căutat statistici despre câte
cămine culturale mai sunt funcționale și care încă găzduiesc evenimente culturale. De obicei
primăriile le renovează și nu se întâmplă nimic acolo; în altele se țin ședințele
Consiliului Local, în altele se organizează nunți, botezuri, majorate. E un loc cu mult
potențial în care s-ar putea strânge comunitatea foarte ușor.”

foto: Vlad Braga

Odată cu începerea demersurilor pentru a aduce teatrul la sat, lucrurile s-au așternut
lin și foarte firesc. În primă fază, echipa Evocativ s-a întâlnit timp de o săptămână cu oamenii
din sat și a vorbit cu ei, au purtat conversații sincere în care oamenii și-au pus sufletul pe tavă
și și-au plâns durerea asociată rupturii de (a)casă. Poveștile oamenilor au fost extrase și
cumulate în spectacolul ”Între lumi”, care a dat voce multor vorbe nespuse de-a lungul anilor.
”După ce am luat interviurile localnicilor, a devenit ca o responsabilitate pentru noi să
materializăm cât mai bine ce ne-au povestit. A fost o încărcătură emoțională destul de mare, e
greu să asculți. Noi puneam întrebări iar ei povesteau, dar era dificil.”


Din dorința de a face ceva și pentru un altfel de public, unul care nu prea merge la teatru,
după câteva reprezentații ale spectacolului, echipa Evocativ a organizat și ateliere de dans
contemporan, teatru și arte vizuale pentru copiii din sat, urmate de proiecții de scurtmetraje.

Pe lângă partea artistică, Tavi și Maria s-au ocupat și de sfera administrativă, ceea ce a
implicat pe lângă teancuri de hârtii care asigurau demersul legislativ, multe alte responsabilități.
”Trebuie să-ți asumi că vei face rost de bani, că vei scrie proiecte, că vei obține semnăturile
necesare. Și e greu să îți asumi ambele părți.”Totuși, Tavi spune că a avut un crez artistic ce
l-a motivat să ducă la îndeplinire acest proiect, completat de dorința de a da glas unei
comunități cu care prea puțină lume a empatizat.

”Mi-a povestit cineva că era la muncă în Italia și că a fost dus într-un depozit de materiale de construcții. Acolo veneau italieni și alegeau aleatoriu muncitori, preponderent români și polonezi. Îi alegeau ca pe cartofi: ”Tu! Tu! Și tu!”. În spectacol am construit o scenă inspirată din povestea asta, în care era o voce foarte agresivă pe fundal și eram noi, clovnii, care speriați, făceam tot ce ni se spunea. Foarte dur.”

foto: Vlad Braga


Atunci când pui suflet, se simte. Asta au trăit și oamenii din Săbăoani: după mult timp, au
fost înțeleși, incluși, emoționați, au retrăit prin alți ochi, prin prisma teatrului, experiențe care,
de altfel, le-au lăsat cicatrici. Inițial, publicul din sat a fost reticenți, însă oamenii au căpătat
încredere și au tot venit. Tot mai mulți. La filme, la spectacol, au început să se coaguleze într-o comunitate omogenă, iar în acele zile, lucrul care îi unea era dorul și dragul de acel lucru
care însemna la un moment dat acasă.


-Tavi, ce înseamnă pentru tine acasă?


-Pentru mine, acasă ține foarte mult de loc. Mulți zic că unde e familia sau persoanele dragi,
acolo e și acasă. La mine ține mult de loc. La mine, acasă e apartamentul ăla în care am
copilărit, în camera în care am stat împreună cu frati-miu, mirosul, pereții, patul, covorul,
toate care au rămas aceleași, acolo mă simt liniștit. Ăla e autenticul acasă. Și chiar mi-a
plăcut în pandemie acasă. Mi-a plăcut să stau un pic, să mă întorc.