Spre un viitor mai strălucit…

Soră, mamă, bunică și străbunică, Maria Dondoș este una dintre puținii români care au avut curajul să fugă de regimul comunist al României. Ea plecat în Canada, în anul 1986 împreună cu unul dintre cei patru copii ai săi, cu speranța că va mai reuși vreodată să iși vadă familia și în același timp să le ofere o viața mai bună într-o țară liberă. A trecut prin multe țări ale Europei, cu frica de a nu fi prinsă de autorități: „Nu știam ce mă așteaptă, mă gândeam în orice moment că ma voi întoarce acasă și voi fi pedepsită.”

Rămasă văduvă la 42 de ani, bunica și-a luat toată forța de a fi și mamă și tată pentru copiii săi. Doi dintre ei având doar 6 ani. Locuia în satul Vâlcele, la 13 km de Cluj-Napoca și era o femeie foarte respectată, deoarece toți sătenii observau greutățile prin care trece. Mai mult decât atât, ieșea în evidență cu personalitatea ei puternică și generoasă: „Vecinii vedeau familia noastră ca fiind una foarte bună, tot satul mă știa.” Ea se ocupa cu gospodăria și împletea coșuri din nuiele pentru a le vinde și pentru a oferi ceva pe masă copiilor ei, dar mărturisește că regimul i-a adus numai supărări și simțea că nu va reuși niciodată. Bunica susține că viața sa s-a schimbat foarte mult dupa moartea soțului ei, simțind că nu va reuși niciodată să facă munca de bărbat care era necesară pentru îngrijirea casei.

TINEREȚE

„Buni” Maria s-a născut lângă Cluj, într-o familie mare, în care mai avea încă două surori și un frate geamăn. Se simte foarte mândră că a putut duce mai departe această tradiție. Ea la rândul ei a născut două fete, iar apoi gemeni, fată și băiat exact ca în familia ei: „Tradiția de gemeni e sângele Dondoș, sigur un nepot de-a meu o să aibă gemeni…și tata o mai avut o geamănă.” Spune că a avut o copilărie bună, chiar dacă s-a născut în 1937, fix înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, vârstele cele mai fragede fiind accentuate de spaima acelor vremuri. Mi-a povestit cum familia ei avea o moară în curte și cum iși ajutau vecinii cu apă. Este fascinată încă de acel loc în care a crescut și mi-a spus că: „Și acuma, tot satu` știe de moara noastră, de asta acuma când merge cineva în vizită pe acolo spune că merge <<La mori>>.” La 18 ani, s-a îndrăgostit de un băiat tot din satul său natal, s-au căsătorit repede și când avea 20 de ani deja avea o fiică, pe care a numit-o Olga. S-a ocupat toată viața de gospodărit. În sat toată familia era văzută ca fiind una foarte bună și erau foarte respectați, ceea ce a facut-o pe bunica să se simtă foarte mândră. Erau considerați una dintre cele mai bogate familii din sat, mai ales că soțul ei era șofer, un lucru foarte mare la aceea vreme: „Noi eram singurii cu telefon în sat, toți veneau la noi să dea telefoane.”

PLECAREA

În 1979, i-a murit soțul, iar greutățile au început să apară tot mai mult. Viața ei a luat o întorsătură când a realizat că trebuie să se descurce singură cu gospodăria, dar și cu creșterea copiilor. Mai mult, din cauza regimului, nu erau foarte multe oportunități pentru ea și spune că i-a fost foarte greu să reușească să țină ceva pe masă pentru toată familia. Dupa ce toți copiii au crescut îndejuns de mari, a luat decizia că cel mai bine ar fi să plece. Având o familie foarte mare, avea relații și a reușit în anul 1986 să facă rost de două pașapoarte false pentru a fugi de cruntul regim. Decizia a fost una spontană, mai ales că a realizat că ar avea mai multe oportunități într-o altă țară. A plecat cu fiica cea mai mare, cu promisiunea că va face tot posibilul să iși aducă toți copiii alături de ea. Au plecat cu un grup mai mare și nu știa unde va ajunge sau care îi va fi soarta după ce va ieși din țară: „Niște prieteni ne-o făcut rost de bilete în Canada, eu nici nu știam ce îi țara aia, rar auzeai de așa ceva pe atunci.” După mai multe zboruri, călătorii cu mașina și schimbarea a trei bacuri, au reușit să ajungă la destinație. Chiar dacă era împlinită datorită faptului că a ajuns cu bine, făcea tot posibilul să mai facă rost de încă trei pașapoarte pentru copii ei. Ea visa că toți iși vor reface viața în niște condiții mult mai bune. A reușit să facă rost de încă două pașapoarte false, după un an după ce ea s-a stabilit în Vancouver. Copiii ei cei mai mici, Gabriela și Vasile au decis să folosească acele pașapoarte deoarece erau mezinii familiei. Adolescenți cărora acum le începea viața cu adevărat. Tinerii au reușit să iasă din țară, dar în Austria au fost prinși, închiși pentru un timp, iar apoi trimiși înapoi în țară. Toată familia s-a dat bătută și au conștientizat că e mai bine să renunțe la mărețul plan pentru a nu-și pune viețile în pericol.

Vancouver, Canada 2003
Vedere trimisă spre România, grădina ei de flori

„Mămica” așa cum o numesc copiii ei, spune că a fost spulberată de vestea cum că gemenii ei nu au șanse să fie lângă ea: „Erau încă mici, nici liceu’ nu-l aveau gata și eu trebuia să stau acolo, că nici eu nu mai putem să vin acasă…” După ce s-au obisnuit cu gândul că vor trăi separați, fiecare au încercat să își formeze un scop în viață. Bunica s-a obișnuit cu sistemul de acolo și era mulțumită de acel loc, chiar dacă nu cunoștea limba. Spune că oamenii de acolo „erau foarte buni și te ajutau cu de toate, prima dată am lucrat ca menajeră la o familie, câștigam cât n-am câștigat niciodată în România.” Spune că cel mai mult acolo îi plac parcurile și că de când a ajuns, în fiecare săptămână merge să se plimbe și să ia o gură de aer curat: „De asta mă țin încă așa bine, pentru că mă plimb mult.” Viața în Canada era una foarte diferită față de cea din România. Bunica simțea că acolo nu mai era supusă și nu mai trăia cu greutate. A descoperit multe feluri de mâncare sau alte lucruri despre care în România nici se cunoștea. Chiar dacă nu știa limba era recunoscătoare că oamenii era foarte buni și generoși. A lucrat în multe locuri pentru a strânge bani să se întoarcă în vizită în România. Dupa aproximativ 10 ani, a reușit să aibă propria afacere, un magazin de mobilă pe care îl administra împreună cu fiica sa și soțul ei. Consideră că în România nu ar fi reușit să realizeze atât de multe lucruri. Nu regretă nici măcar o secundă decizia pe care a luat-o însă o supără faptul că familia ei e atât de departe.

REVEDEREA

După redeschiderea granițelor, cei din Canada au făcut tot posibilul să se întoarcă măcar în vizită. După trecerea timpului, gândul de a se întoarce în țară dispăruse tot mai mult, acolo se câștiga mai bine și traiul era cu totul altul. Prima dată când s-a reîntors în țară a fost în 1991 și a stat câteva luni, s-a bucurat de copii și chiar și de nepoți, dar pentru ea cuvântul acasă nu mai însemna România. După aceea vizită, reușea să vină cât mai des în țară, măcar o dată pe an, dar apoi și vizitele au fost din ce în ce mai rare, mai ales o dată cu venirea bătrâneții. Ultima vizită pe care a făcut-o în România a fost chiar în octombrie 2021 și a stat până în decembrie. Atunci, îmi spunea că: „Acolo oamenii nu îs așa stresați ca aici, de la comunism încoace nu chiar multe s-o schimbat.” Această vizită a fost una semnificativă, atât pentru familie, cât și pentru ea, având în vedere că anul acesta împlinește 85 de ani și se gândește că „poate asta îi ultima oară când vin să vă văd.„

Printre primele vizite în România

Comunismul a pus multe amprente pe viețile românilor. Cu siguranță un număr foarte mare de români au încercat să fugă la aceea vreme din România. Chiar dacă din anul 1989 regimul comunist a fost dat jos, multe lucruri nu au fost schimbate și tot mai mulți români au avut dorința să plece din țară în momentul în care s-au deschis granițele. Mai multe surse arată faptul între anii 1989 și 2021 aproximativ 4,4 milioane de români au luat decizia de a-și reîncepe viața într-o altă țară.