Tsitsios (τσιτσιοσ) Costas, bunicul meu, un refugiat grec care ajunge să-și trăiască restul vieții pe teritoriul român.

Ar spune că nu duce o viață prea interesantă în prezent. Nici Craiova nu este cel mai incitant oraș în care se poate locui, iar la vârsta de 85 de ani pe care o are, singur fiind, tot ce i-a rămas mai drag este pescuitul. Chiar dacă acum duce o viață liniștită, copilăria și adolescența sa a fost o adevărată aventură. Teroare, frică și dor.

Grecia- tărâm al fricii

Unii mergeau de bună voie, alții erau luați cu forța. Eu cu fratele meu am fugit de bună voie și ne-am refugiat.

Costas

În urma boicotărilor comuniștilor din 1946, ia naștere Armata Democratică a Greciei (DSE), succesoarea ELAS, ce număra 19.000 de soldați și primea sprijin din partea Bulgariei, Iugoslaviei și Albaniei. În 1947, englezii decid că nu mai pot susține eforturile din Grecia, astfel că americanii – grație doctrinei Truman – preiau susținerea luptei anticomuniste. Astfel, Grecia devine primul câmp de luptă deschis al Războiului Rece. Înfrângerea comuniștilor a avut loc în toamna anului 1949. 100.000 de membri ELAS/DSE și simpatizanți comuniști au fost închiși, exilați sau executați, iar jumătate de milion de greci au rămas pe drumuri. Pentru greci, efectele acestui război au fost chiar mai devastatoare decât efectele celui de-al Doilea Război Mondial.

Roger Hudson, Be Careful What You Wish For, „History Today”

Pedeapsa cu moartea. Asta a fost condamnarea tatălui lui Costas, un partizan pro-comunism grec. În timpul Războiului Civil din Grecia între 1946 și 1949, toți cei care simpatizau cu comuniștii își luau familiile cu ei când se retrăgeau în nord. Pierdeau mult prea mult teren din cauza dictaturii militare. Însă, ca prin noroc, pedeapsa a fost comutată cu închisoarea pe viață. La scurt timp, au început să întrebe prin fiecare sat dacă există familii de partizani greci, urmând ca statul să le ia copiii forțat. Țările comuniste vecine ofereau ajutor în acest sens, inclusiv România. Costas împreună cu fratele său Trifon nici nu au avut nevoie de timp pentru a gândi alegerea care are să le schimbe cursul vieții. Deși părinții nu și-au dorit asta, cei doi copii au fugit de bună voie… și de frică, de frică de moarte. Inițial, trebuia să plece împreună, dar puțin știau că urmează să fie despărțiți. Trifon a fost oprit în Bulgaria, în timp ce Costas ajunge până în România. Așa începe aventura vieții grecului Costas-din Salonic în România, la Brașov mai precis.

În căutarea identității

Avea doar 13-14 ani când a intrat pe teritoriul țării noastre. Un copil în toată regula, într-un spațiu necunoscut, auzind o limbă necunoscută. De ajuns, a ajuns cu bine, iar românii l-au primit cu brațele deschise. Totuși, identitatea lui nu ajunge și ea aceeași. O parte din el rămâne în Grecia. Avea nevoie de o vârstă mai mare pentru a intra la liceu în România. „Mi-au umflat vârsta cu vreo 2 ani. Acum eram și eu unul dintre copiii ăia deștepți de intră cu un an, doi mai repede la liceu și facultate” afirmă pe un ton ironic Costas. Nu că asta ar fi singura problemă, dar românii nici măcar numele din acte nu au știut să i-l scrie, așa că l-au prescurtat. Oamenii de la Sfatul Popular l-au întrebat:

-Cum te cheamă?

– Tsitsios (τσιτσιοσ) Costas.

– „Cicios” să rămână.

Scurt și la obiect.

Își acceptă soarta și reîncepe viața drept o nouă persoană, cel puțin așa considera el. Este primit la un cămin din Brașov împreună cu alți copii greci, căci nu era singurul, erau „cu caru’”, așa cum mai erau și prin alte orașe mari ale țării. Se împrietenesc bine, fiind din același neam și trecând prin aceeași tragedie, „Nimic nu te poate aduce mai aproape decât empatia. Ne-am format noi o comunitate, o familie. Propria familie refugiată în nord” însă, șederea lui în Brașov nu durează mai mult de un an. Reușește să parcurgă doar o parte din liceu, deoarece este trimis la Iași. Acolo își încheie studiul la Liceul de artă în 1955.

Costas în liceu, lângă lucrarea sa de artă
Costas în liceu lângă lucrarea sa de artă

Au stat grecii cât au stat prin teritorul român, până s-au împuținat. Multora li se făcuse dor de casă, de familie și cu greu au reușit să părăsească țara. Așa stătea treaba în perioada comunistă, odată intrat, nu prea poți evada. Împreună cu grupul mai apropiat de prieteni, Costas decide să plece în Oradea. În acel loc s-a adunat cea mai mare comunitate de greci refugiați din acea perioadă- aproximativ 5000. Aveau un club al lor numit Uniunea Tinerilor Comuniști Greci, unde organizau activități de ziua grecilor (25 martie). Se pregătea o masă tradițională cu „Tirokafteri”, „Kreatopita”, „Loukoumades” și multe alte bunătăți, concursuri tip tombolă, dansuri și muzică. Erau niște activități prin care își cinsteau tradițiile, dar îmbrățișau actualul popor. Le convenea traiul de viață și ospitalitatea de care aveau parte „Românilor le plăcea mult de noi, grecii. Știi de ce? Că știam să petrecem”. Între timp, Costas își și găsește rapid de lucru în Oradea pentru o perioadă de aproape 4 ani la o fabrică de păpuși.

„Păpuși, pentru că tatăl meu deținea un magazin de jucării în Salonic și lucrul ăsta m-a legat puțin de casă și de amintirile copilăriei. Le pictam fețele și le făceam frumoase, au văzut că am talentul artistic.”

Tot talentul artistic l-a împins și la Cluj, cu scopul de a intra la Facultatea de Artă, actuala UAD, una dintre cele mai vechi din țară. A și intrat. În cei 6 ani ai facultații a stat la căminul de pe strada Brașov din Cluj-Napoca, împreună cu studenții de la Conservator. A reușit să se evidențieze rapid prin perseverență și ambiție, câștigând premii, concursuri și excursii studențești. Ba chiar într-o astfel de excursie își găsește ceea ce el considera odata sufletul pereche. Este persoana cu care urmează să se căsătorească, la puțin timp după terminarea facultății, în 1965 la 29 de ani. Însă, la doar un an după nuntă, soarta, sau mai bine zis principiul comunist „repartiția de stat”, îl trimite din Ardeal în Oltenia. Trebuia să lucreze timp de 3 ani în stagiatură. Ajunge să fie repartizat la Școala nr. 14 din Craiova „o școală mărginașă”, fapt ce nu-i prea convenea și l-a determinat să depună o cerere de transferare. Tocmai se înființase Liceul de arte din oraș, iar după cererea făcută, reușește să primească postul de profesor pe specializarea pictură.

Craiova a devenit orașul stabil în care Costas își întemeiază familia, devine președintele Uniunii Tinerilor Comuniști Greci, activând în învățământ până la pensionare. „Ar fi o minciună să spun că nu m-am gândit niciodată la întoarcerea în Salonic. Am plănuit să îmi duc familia acolo, dar la momentul în care au fost gata actele a avut loc o nouă lovitură de stat cu dictatura militară. Nu puteam risca așa ceva. Cei de acolo erau foarte duri cu comuniștii, îi puneau pe o insulă pustie și le aducea numai apă cu vaporul”. Iar pe de altă parte, în România o ducea bine. Avea familia, un apartament cu 3 camere și abonamentul săptămânal prin care i se livrau ziare pro-comuniste respectiv faimoasele țigări Papastratos. În prezent însă, puține din aceste lucruri au rămas la fel. Familia îi este alături de la distanță, iar singura activitate care îi satisface cu adevărat sufletul este pescuitul.

Deși nici până în ziua de azi nu deține cetățenia română, Costas mereu a considerat că este acasă.