Pe holurile Colegiului „Petru Rareș” din Suceava, un profesor oprește un elev grăbit și îi spune „tu ar trebui să scrii poezie”, apoi își vede liniștit de drum.

Dl. profesor Gheorghe Cîrstian – fondatorul cenaclului de poezie

Am ajuns la Suceava. Frigul s-a lăsat odată cu seara și abia îmi mai simt mâinile. Pe vremea asta, zău că n-aș fi ieșit din casă, dar e joi – joi e zi de poezie la Suceava. Mă îndrept, deci, spre colegiul „Petru Rareș”. Imediat cum intru în curte, gardianul mă întreabă autoritar pe cine caut. Îi zic că am venit la cenaclu. Deodată fața i se îmbunează – „mi-am dat seama după cercei”. Sala în care avea să se întâmple poezia e aula liceului. Mă aștept să mă așez cuminte pe un scaun și să privesc ca la teatru. În loc de asta, găsesc o masă în formă de cerc și în mijloc o lampă aprinsă. Pe fundal se aude Bob Dylan  și multă forfotă. Încă puțin și toate locurile sunt ocupate.

Muzica de pe fundal se aude tot mai încet, iar o voce caldă îi ia locul. Aveam să aflu că este domnul profesor Gheorghe Cîrstian, „vinovatul” pentru cenaclul de la „Petru Rareș”. Ne salută blând și ne mulțumește că am venit. Pentru un moment, privirea lui cuprinde întreaga masă și parcă ne zâmbește complice.

În seara asta este rândul Cameliei să își citească textele. Cel care citește aduce bomboane de ciocolată, așa e obiceiul. Se glumește despre cum poetul are să ne ducă cu zăhărelul. Se face liniște iar Camelia începe plăpândă cu o poezie despre divorț – la prima impresie îmi pare clișeic. Al doilea text m-a lovit de-a dreptul cu pumnul în stomac, mi-a dat fiori adevărați, iar asta avea să se întâmple pentru tot restul serii. Dacă textele lui Vancu și a lui Mazilescu s-ar fi intersectat cândva, produsul ar fi fost poezia Cameliei. Se vedea că citește multă poezie, că cineva o îndrumă. După lectură au urmat discuții pe baza textului. Tânăra poetă ascultă cu ochi mari – asta e bine/asta nu. Mie îmi vine să o iau în brațe și să îi mulțumesc.

Liceeni discutând pe baza textelor citite la cenaclu

La final, profit de contextul unei fotografii de grup pentru a mă apropia de domnul profesor. Îl întreb cum a reușit să închege un astfel de cenaclu și, deodată, fața i se înseninează. Își amintește cum la un concurs de poezie, în Târgoviște, Octavian Soviany a întrebat o laureată suceveancă: „Ce vă face profesorul ăla, acolo, la Suceava, de scrieți așa frumos?”.

 „Eu nu sunt scriitor (m-a ferit Dumnezeu!)”

Domnul profesor este cunoscut drept Profu` Bucurie. Numele i se trage de la o sintagma lui preferată: „poezie-bucurie” – zice că sună mai bine decât varianta lui Eminescu: poezie-sărăcie. Păi de ce sărăcie? Se prezintă ca fiind un biet profesor de română, care, pentru păcatele lui, și-a petrecut norocul în cercul strâmt al Poeziei. Pare că legătura dintre el și lumea poetică a fost deja scrisă, iar lui nu-i mai rămâne decât să-și urmeze fără împotriveală destinul. 

Când vorbește despre scris are o sclipire aparte în ochi. Ține minte că a scris și el când era în liceu, din motive mai mult sau mai puțin romantice. Înființase atunci un cenaclu, la Pătârlagele, ca să se vadă cu Celia, fiica ireală a profesorului lui de română – ea scria poezii: „Zeci de sculpturi în aer liber, iar noi, printre ele, citeam poezii geniale.”

„În facultate, la Suceava, am participat, împreună cu colegul & prietenul meu Mircea Diaconu, cu George Ostafi, care picta într-o cămăruță din internat, la ședințele cenaclului literar, coordonat de Mihail Iordache, admirabilul nostru prof de literatură: ca să-l auzim cum citește poezie & ca să putem bea pe gratis 50 de votcă (așa începeau serile de poezie, cu imbold, cu tărie). Seara, în internat, stăteam în pat și citeam cu voce tare poezii. De la Adrian Alui Gheorghe & Mircea Cărtărescu, idoli de-ai noștri, la e.e. cummings, idoli de-afară. Era și un festival al studenților: am învățat atunci, la recomandarea domnului Iordache, poemul Aprinderea stelei Absint, pe care-l știu și acum. L-am recitat la Iași, în juriu fiind actorul Ion Caramitru.”

Acum, Gheorghe Cîrstian este profesor de limba română la Colegiul „Petru Rareș” Suceava. Nu mai scrie poezie. Care-i faza cu poezia? M-a motivat un fel de orgoliu, dar și credința că, dacă nu scriu eu, vor scrie alții, ca și când aș scrie eu. Dragostea lui față de cuvânt s-a transformat în alceva: un cenaclu literar. Mai întâi a fost Săgetătorul. După 15 ani, acesta a devenit Clubul de Poezie Alecart. Din iulie 2018, a devenit Casa de Poezie Light of ink, pe scurt L.ink.

„Scopul: ca să așezăm în forme mai sigure poezia, fiindcă dădea pe dinafară.”

În fiecare joi seara, la lumina lămpii, se citește poezie. Domnul profesor vine cu un braț de volume de versuri și le vorbește liceenilor despre poezia nouă. Cel care scrie trebuie să citească mult. Să știe când și unde să taie versul. Să renunțe la clișee și să creeze texte de forță, textele acelea care se simt ca un pumn în stomac – poezia trebuie să-l răscolească pe cititor.

Tinerii citesc și scriu bine. Aproape la toate concursurile de poezie din țară, printre laureați se numără câte un sucevean. Așa a început să se vorbească tot mai mult despre „Fabrica de poeți de la Suceava” și, implicit, despre domnul Bucurie.

„Interesul constant al liceenilor pentru creaţia literară şi succesul de care s-au bucurat lucrările lor pe plan naţional (peste 350 de premii şi menţiuni, obţinute la concursuri naţionale de gen) indică faptul că se poate vorbi despre o “şcoală suceveană” de tineri creatori, ale căror voci se disting fără echivoc în contextul literaturii tinere de astăzi.”

Casa de Poezie Light of ink et Comp.

Au fost invitați scriitori și critici literari, muzicieni și artiști plastici, alți oameni de cultură, precum: Angela Furtună, Roxana Dumitrache, Mircea A. Diaconu, Ioan Manole, Mihai Pânzaru-Pim, Constantin Severin, Sorin Baciu, Isabela Vintilă, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Alexandra Negru, Andrei Zbîrnea, Matei Hutopila, Radu Herjeu, Enrique Nogueras, David Greenslade ș.a.  Admirația acestor oameni pentru cenaclul de la Suceava este una dintre cele mai satisfăcătoare confirmări a muncii, mărturisește domnul profesor.

Într-o seară au venit Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici (una dintre cele mai estetice produse, și la propriu, și la figurat, ale „școlii de poezie” de la Suceava). Ce este Adevărul, Claudiu Komartin? Poezia nu știm ce este. Și totuși scriem poezie. De ce scriem poezie? Așa a deschis dl. Bucurie una dintre cele mai frumoase întâlniri.Vocea poetului cuprinde întreaga aulă. Peste participanți se apasă tăcerea, iar cuvintele lui Komartin se scrijelesc în mințile crude – Universul însuși devine atunci poezie. 

Una dintre dezamăgirile profesorului este că, după plecarea la facultate, tinerii nu prea mai scriu. Există, totuși, câteva excepții: Anastasia Gavrilovici, Aida Hancer, Cosmina Moroșan ș.a. Unii au publicat deja volume individuale de poezii, alții s-au despărțit definitiv de această lume. Chiar și așa, au rămas texte – texte foarte bune. Scrisul va rămâne pentru totdeauna. 

În timp, influența domnului profesor nu este ușor de uitat. Își amintește cu bucurie în ochi despre momentul în care Anastasia Gavrilovici a găsit lipită în București, în Centrul Vechi, pe un perete, o hârtiuță pe care erau cuvintele “CÎRSTI, POEZIE-BUCURIE”, plus o inimioară. Cea mai mare satisfacție a lui.

Antologia „Casa de Poezie”/Light of ink. L.ink

Domnul Cîrstian s-a ocupat personal ca poezia să nu se piardă. A adunat textele elevilor și le-a așezat la păstrat, într-o antologie de poezie. Antologia a fost lansată anul acesta, la Târgul de Carte Gaudeamus, în București și este una dintre cele mai mari realizări ale cenaclului literar. După 3 luni de căutare & selecție, am ajuns la soluția finală: 100 de autori, 100 de texte. Mi-a plăcut 100: număr mare, treaba cu Centenarul, multiplu de 25. Textele nu sunt ierarhizate valoric. Singurul criteriu este extraestetic: ordinea alfabetică a prenumelor. Autorii sunt de azi, de ieri, de alaltăieri.

„O fază. Un scriitor foarte cunoscut, șarmant, bun vorbitor. Într-o mână, o bere. În cealaltă, mâna unei dame. Îi ofer Antologia. Mă respinge initial. Văzându-mă dezamăgit, lasă mâna damei, ia exemplarul, îl deschide oarecum iritat, vede numele Dianei Geacăr, se mai luminează, apoi vede numele meu:
– Dumneata ești Gheorghe Cîrstian?
– Eu.
– Domnule, dumneata mi-ai furat acum 3 ani Premiul “Oamenii Timpului”. Dumneata ești?
Începe să râdă, lasă și berea, mă îmbrățișează și-mi zice:
– O cumpăr, Domnule, și o să vorbesc și la radio despre treaba asta. Faci o treabă bună la Suceava. 
Nu mai știu dacă a vorbit la radio.”

Poezia, încotro?

La despărțire, îl întreb în ce direcție o ia poezia. Mă privește încurajator, cu încrederea omului care cunoaște puterea cuvântului și parcă nu îi mai este frică de nimic. Spune că în toate direcțiile. Cei tineri de azi sunt precoci, scriu foarte bine, nu le mai este teamă de limbaj. Există trenduri, ca în orice perioadă. E teribil să vezi ce bine și ce mult se scrie azi. Cred că, pe de altă parte, întoarcerea la clasici nu strică nimănui. Măcar în ideea de a nu-i copia.

Ca și cum urmează să îmi spună un mare secret, se apropie și îmi șoptește că poezia n-are să moară. Atunci îi observ pentru prima dată șarmul. Oamenii, atunci când vorbesc despre pasiunea care îi ține în viață, au o lumină pe chip, în ochi, chiar și vocea pare să ia tonul unei mari revelații. Poate de aici acest farmec, acest șarm aproape periculos. Spun periculos pentru că îmi pare că dacă s-ar uita la mine și mi-ar spune cu această voce caldă și blândă că sunt fie foarte frumoasă, fie foarte proastă, la fel de fâstâcită aș chicoti pentru oricare dintre variante. 

„Poezia este un vajnic Rug nemistuit. Ea trăiește, e vie adică, dacă partea e întotdeauna în acord, în armonie, cu întregul. Care întreg e, de fiecare dată, bucuros că e parte. Fractalia. Acesta-i și secretul. Pe care, de altfel, îl știu toți poeții. Cum să faci să împaci partea cu întregul? Nu știu, chiar nu știu. Nu cred că știe nimeni. RIP, Emil Brumaru! Poezie, bucurie.”

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *