Muzică electronică, camaraderie, “românashi” și alte note despre contracultură

Holiday Mood, Winter Edition

Cântăream ce urma să fac de 1 Decembrie. Asta până când i-am arătat Melisei un material video pe care îl realizasem, prima mea încercare de a înțelege un tip de muzică pe care îl ascultă, în căutarea unui răspuns critic pe care nu l-aș fi primit decât de la ea. Ce am primit, în schimb, a fost un telefon, după fix 3 minute după ce a văzut mesajul.


„Vin în țară pe Întâi! Trebuie să mergi cu mine la Azuga. Se face un party acolo de câțiva ani. Vezi că ți-am trimis event-ul pe mess. Bagă numai românashi, o să fie șmecher!”

Trecuseră câteva zile de când căutam justificări pentru faptul că nu aveam să merg și îi evitam mesajele cu „Vezi că nu mai prindem cazare!”, „Răspunde, bă”, „Se scumpesc biletele”, o sun cu singura scuză care nu era inventată: „Nu am acum bani de party, Melisa”.


„Păi și zi, bă, așa.”

Mă trezesc cu un e-mail cu codul QR pentru acces. Mă încăpățânasem să fac o comparație între obiceiurile mele și preconcepțiile legate de publicul EDM, și mă băteam cu pumnul în piept ca să-mi semnalez superioritatea morală. Dar m-am prins într-o seară fiind încântată de ocazia care apărea și acceptând că fusesem ignorantă. Era un prilej să experimentez un tip nou de petrecere, la care refuzasem să particip până atunci din cauza unor asocieri, sau, mai degrabă, superstiții. Așa că mi-am notat câteva întrebări și posibile răspunsuri, la care căutam dovezi practice. Mai mult decât atât, era și o ocazie să mă reconectez cu una dintre cele mai vechi prietene ale mele.

Aveam să descopăr o fațetă interesantă a unei contraculturi, cu a cărei mișcare a rezonat generația mea și care are reverberații puternice în underground-ul românesc

„Rave” se referă la orice adunare organizată a unui grup mare de oameni, unde piesa de rezistență este un flow infinit de Electronic Dance Music, redată printr-un sistem audio complex, format din amplificatoare, microfoane, procesoare de semnal și boxe, toate controlate de o consolă.

Cea mai importantă parte a muzicii e percuția, care constituie scheletul acesteia. Mircea, student, care, atunci când mixează folosește numele de Sensu, mi-a povestit că, pentru el e despre a-i aminti fiecărui participant de instinctele rituale care au rămas cu noi de când eram organizați în triburi. Tocmai de aceea, spune el, foloseau șamanii obiecte din piatră și lemn ca să creeze ritmicitate și repetiție. 

„Dacă e un rave de calitate, DJ-ul va face ca toată lumea să fie unul. Te simți la unison cu toți”

Marta, party animal

Dar multe dintre evenimentele de genul sunt organizate în secret, din cauza susceptibilității la raiduri ale poliției. Fiind asociate consumului de stimulenți, droguri halucinogene sau disociative, și, din acest motiv, ținute, uneori, în hale sau depozite insalubre, e lesne de înțeles că acest concept a creat o panică morală. Prejudecăți pe care le-au combătut toți cei cu care am discutat. 

Visuals

„Unii meditează ani de zile ca să se găsească. Eu merg la party.”

„Poți să realizezi o grămadă de lucruri despre tine și despre cei din jur, pentru că îi analizezi fără să vrei, cum ai spus, avem tendința asta, și te ajută foarte mult să reflectezi asupra ta. Depinde cum o iei. Dacă treci la o bere în clubul ăla și pleci, nu ai fost la rave. Ăstea sunt despre ceva mult mai mult de atât, de aia și trebuie să stai mult mai mult. Un rave înseamnă ore în șir. Pentru unii, zile.” îmi explică Marta, care caută să atribuie un sens mai profund aproape oricărui lucru pe care îl face. Cu ea am comparat păreri despre cum e construit totul ca să exploateze starea psihică indusă de muzică: de la lumini, lasere, oameni cu măști, glowsticks, până la fum și proiecții grafice mai complexe, la unele evenimente.

Ascultătorii genului se referă afectuos la cei mai cunoscuți DJi compatrioți, folosesc diminutivul „românași”

Nu e de mirare că se pune atât de mult accent pe cine o să pună muzică, pentru că DJ-ul este acela care, folosind instrumente digitale sau analog, playere obișnuite sau viniluri, controlează, la rândul lui, consola.

Unul dintre cele mai populare produse exportate de România în ultimii ani e un grup de DJ, care produc microhouse, un subgen al minimal, care se bazează pe crearea unui ritm ce incită mai degrabă la meditare, decât la dans. Modul în care acesta e construit e linear, logic, prin suprapunerea unor sunete… minimaliste, pentru crearea unei transe. Popularitatea micro crește odată ce ucenici români ai lui Ricardo Villalobos învață principiile de la acesta, și le însușesc, ca mai apoi, să le transforme în produse personale și să împărtășească tehnicile cu alți aghiotanți. Astfel, București devine, alături de Barcelona, o scenă regională-promotor a acestui gen. Așa că aveam să fac un act oarecum patriotic, susținând artiști români, până la urmă.

În dimineața în care am ajuns, Melisa dormea, acoperită complet, în ciuda multor grade peste nivelul suportabil din camera de pensiune. Locul părea deja închiriat unui grup de fete cu mai mulți membri, de cel puțin o săptămână: produse cosmetice pe pat, pe bagaj, pe noptieră, pe masă, care era acoperită, la rândul ei, într-un strat de sclipici, în așa mod încât să îmi aducă aminte de poleiul de afară. Și-a deschis ochii asincron și mi-a șoptit răgușit „Ajunseși?”, doar ca să îi închidă la loc. Îi dau un ghiont și o trezesc, ca să mă îmbrățișeze. Nu o văzusem pe Melisa de atâta timp, încât ar fi durat tot atât să vorbim despre viețile noastre din pauza asta. „E sclipici peste tot pe masă, ai luat cina cu zânele?” Nu știu dacă oftatul ei și modul exasperat în care s-a întors în pat, aproape în salt, pe partea cealalta a fost o reacție la gluma mea sau acceptarea că o să se trezească. „Nu, bă. M-am hotărât să fiu dealeriță de sclipici pe la party.” Aș fi vrut să o întreb dacă nu îi e teamă că o să o escorteze cei de la securitate, dar probabil că sarcasmul meu a fost transparent, încât a continuat.

„Se bucură oamenii, o să vezi. Și am și gumă Hubba Bubba.”

Asta m-a trimis instant la o poză văzută pe web de la un rave din anii ’90 cu oameni cu suzete

În timp ce încercam să nu mă hlizesc la glumele născocite de creierul meu plictisit, am avut revelația că era posibil ca monotonia muzicii să mă ajute să fac același tip de asocieri și la festival. Ca atunci când te plimbi, faci duș, ești pe tren, sau faci orice activitate care te stimulează destul de puțin încât să vii cu idei.

Peste câteva zile, la o cafea, aveam să aflu de la Marta, adevăratul connoiseur EDM din vechiul grup de fete, că fix asta e premisa de la care pornesc creatorii de micro și că, altfel decât în montajele din Matrix la care mă gândeam când auzeam „rave”, tot mai mulți dintre noi merg la petreceri pentru starea introspectivă pe care o induce muzică repetitivă. Dezmățul și degetele mijlocii ridicate normelor impuse social sunt doar un bonus pentru participanți, ci nu un dat al acestei scene exclusiv.

Fapt ce avea să devină evident pentru mine în zilele ce urmau

Foarte puțini dintre oamenii prezenți la festival dansau haotic. Majoritatea se mișcau destul de puțin, de pe un picior pe altul sau în față și în spate, uneori folosind mâinile ca să accentueze timpi. Pe alții, părea că îi mișcă vibrația podelei improvizate, și atât. Din anumite unghiuri, aș fi zis că era un ring de dans pentru cei timizi, și mi-a amintit de mine în adolescență, când singura parte a corpului care mi se mișca fără rețineri pe piese era capul. Ce am văzut acolo se numește „skanking” și este împrumutat ca răspuns fizic la producții de toate felurile, de la house la oricum se numește ceea ce face Aphex Twin.

Poate că Marta avea dreptate și că mulți dintre cei prezenți acolo nu se exteriorizau așa cum m-aș fi așteptat pentru că mixurile „românashilor” te trimit mai degrabă spre interior

Skanking

Tot ea mi-a explicat, tacticos și patern, când am întrebat-o care e diferența între subgenuri, că „Știu că nu înțelegi încă, dar e intuitiv, după ce asculți mai mult. Faza cu muzica asta e că fiecare tip e fix cum se numește. Techno ține de tehnică, e futurist, dansant. Acid e techno mai acid, cu bas enhanced. Minimăl e minimal, sunete simple, micro e micro pentru că se adaugă subtil câteceva care-ți schimbă tot.”

Întâi Decembrie la festival a fost încântător de … românesc. După ce mi-am cumpărat un vin fiert, am intrat într-un cort cât pentru cea mai mare nuntă. Alegerea de vin fiert ca băutură a venit de comun acord pentru mine și Melisa, care m-a avertizat, „Ia-ți vin, ca să îmi încălzesc și eu mâinile”. A trebuit să îmi pun la îndoială alegerea, când, la nici 10 minute după ce am ajuns, o duduie misterioasă o abordează pe tovarășa mea: „Psst, 40 de lei jumatea de pălincă”. „Scump”, îi zic Melisei, strâmbând din nas. A convins-o să ne lase să gustăm, după negocieri intense.

„Mai mult gust de cazan, decât de fruct, și are maxim 35 de grade”, ne-am consolat una pe alta la țigară.

„Cine pune muzică acum?” o întreb, suflând în pahar ca să îmi încălzesc fața cu aburi. „Ah, păi Arapu. Mai pe seară o să fie, bagă Petre Inspirescu. Și mâine Prâslea.” Melisa avea sclipiciul întins pe pomeți, ca niște pistrui. Dar toți au ales nume care au legături cu basmele? „Mai sunt și ăia care au nume românești scrise gen să le poți citi corect în engleză: Rhadoo, Raresh… hai înăuntru, că e frig”

Înapoi în cort, luminile dezvăluie câteva steaguri și un DJ zâmbește atât de senin, încât, dacă l-aș fi văzut pe stradă, aș fi bănuit că e fie nebun, fie îndrăgostit. Zărise un flăcău care ridica tricolorul cât de mult îl țineau tendoanele

Istoric, fiecare perioadă are o subcultură definitorie, o tendință de manifestare, creată de aceleași nevoi umane pe care le satisface. Petrecerile ca aceasta nu sunt o modă trecătoare, menită să spele tinerii pe creier prin semnale luminoase. Ci sunt o manifestare la care se face referință încă din anii 50, în Londra, ca denumire pentru petreceri boeme interminabile organizate de beatnici. Mick Mulligan, trompetist trad jazz, era cunoscut ca „regele raverilor”. Inclusiv The Yardbirds, sau alți precursori ai rockului psihedelic vorbeau despre rave. Regăsim în piesa „Rave On”, din 1958, a lui Buddy Holly aceeași frenezie și dorință de a nu se termina a petrecăreților moderni. Mircea aka Sensu, insistă pe asemănarea dintre jazz și techno: „Nu doar percuția e un element comun. Ambele sunt despre niște sunete sau progresii deja cunoscute, pe care, mai apoi, artistul poate improviza”.

În anii 80, cuvântul revine ca descriere a subculturii acid house și se extinde, odată cu dezvoltarea scenei, la drum’n’bass, dubstep, tek, hardcore, trance și subgenuri aferente.

Evadarea din cotidian, socializarea și eliminarea tensiunii psihologice, de exemplu, prin dans, sunt rezultatele căutate atât de publicul de festival, cât și de țăranii români care se întâlneau la hora din fața căminului cultural în Duminica Mare. Mândra cu cosițe care joacă până i se răvășește catrința și fetele pe care le ironiza internetul acum câțiva ani din cauza coronițelor de flori sunt interpretări ale aceluiași arhetip. Pentru că, indiferent de perioadă istorică, condiția umană vine cu frământări, dorințe și manifestări comune. La fel ca la horă, la rave dansezi cu oameni al căror statut social nu mai contează. Ceea ce e important e momentul de fericire împărtășit. Fiecare, îmbrăcat în straie de duminică, se mișcă pe același ritm. Printre „wooo” care răsunau din mulțime, ca validare a muncii vreunui DJ, în seara aceea am auzit interjecții mai degrabă potrivite dansului popular, de la chiuituri, până la strigăte și urale, de mă așteptam să ia cineva hora înainte și să trebuiască să mă prefac că știu să joc.

A doua zi nu a venit cu același sentiment de unitate și românitate, așa că am plecat la petrecere cu altfel de așteptări

De data aceasta, aveam ca scop să îmi completez lista de nevoi bifate cu aceea de noutate. Aceasta se întrepătrunde cu toate celelalte. Trebuie să schimbăm ceva, ca să evadăm din mundan, iar socializarea cu necunoscuți are efecte diferite asupra percepției noastre decât socializarea cu prietenii. Dintr-un colț mai întunecat al cortului, aș fi vrut să schimb prejudecățile în judecată.

Frigul de afară și căldura generată de 800 de corpuri dansând la unison, despărțite de un cort de plastic, creaseră condens, încât, dacă stăteai în același punct mai mult timp, era ca și cum ți-ai fi administrat singur un tip de tortură psihologică. Trebuia să îmi reamintesc constant că nu se poate să plouă în interior. Luminile hipnotice lucrau servile pentru muzică, în ceea ce mi se părea, de data aceasta, un scop meschin. Acela de a induce în eroare minți vulnerabile, cu emoții volatile.

Din bezna în care mă aflam, a răsărit un tip înalt, cu o figură sobră, care, sub culorile din proiector, dezvăluia o serie de tatuaje, pe o parte și alta. Simbolurile pe care le-am desprins din acestea erau în antiteză cu expresia pe care o înrămau. Dacă trăsăturile feței erau încordate în disconfort și dorință de a rămâne ascuns, locul în care alesese să se tatueze m-au făcut să urmăresc personajul aproape involuntar, ca un obicei prost. Am descoperit, astfel, fără să vreau, o rețea de „românashi”, care avea un sistem de a distribui foarte bine pus la punct. Fiecare dintre ei, cu un loc și un rol asignat, făceau tranzacții de care am preferat să mă îndepărtez.

Ne-am retras în „cortul social”, departe de bas și de marea de oameni, unde am vorbit ore în șir despre sincronicitățile lui Jung, am născocit teorii și am făcut paralele care nu există.

Adevărul e că rave-ul poate fi despre orice. Muzică, experiență, camaraderie, conexiune, chiar despre luminile alea, pe care poate le-aș fi descris ca fiind feerice sau jucăușe, dacă nu aș fi pornit seara cu așteptări. Poate am căutat eu să văd urâtul. Poate chiar a fost o sincronicitate, iar unele prejudecăți mi s-au adeverit doar din pricina faptului că eram prea mulți ca să nu se fi întâmplat. Suntem prea complecși ca să putem fi reduși la evenimentele la care participăm, deși activitățile și interesele pe care le alegem ne pot defini, până la un punct. Și totuși, suntem cu toții doar niște tineri în căutare de distracție, contact, gratificare instantă și muzică care să nu se oprească niciodată.

Chiar și ghidul ăsta, întocmit de DEA, concluzionează că motto-ul unui rave este PLUR, acronim pentru „Peace, Love, Unity, Respect”.

„E despre a fi prezent și conștient de sine” spune Cosmin, pe care eu și Melisa l-am întâlnit în aventura noastră la munte. „Și dacă reușești să iei cu tine experiența și să o integrezi în viața ta, pe la birou, pe la școală, poate, poate devii mai fericit”.