Pensionarea-i un dar și un blestem

La un colț de alee din Iași, o bătrână măruntă își târâie căruciorul din piață și dă să intre în scara unui bloc posomorât. Prin părul ei alb și buclat se încălzesc câțiva fulgi de zăpadă.

N-o să știi, dar în gândul ei răsună rugăciuni de la slujba de dimineață și-n inimă poartă dor și iubire pentru copiii ei, mari cât dânsa.

Ce mai rămâne în sufletul ei blând și veșnic tânăr?

Pe doamna Baciu am cunoscut-o în toamna anului 2016 când, îngrijorată de examenul greoi ce avea să mă propulseze la liceu, am contactat-o pentru câteva lecții de meditație la română. Fugeam de mică de case demodate și acaparate de bunici, cu jocurile lor plicticoase și povețele repetitive și torturante. Dar aici n-a fost la fel. În ziua când am cunoscut-o, m-am așezat cuminte pe canapea și am căscat ochii la un pian uriaș, care cânta unor tablouri mărețe și trezea sutele de romane de pe rafturi.

„Asta-i ceva nou”, mi-am zis. Și așa a și fost.

Profesoară, soție, mamă, bunică și mândră posesoare a râvnitei vârste de 80 de ani. ”Există o vârstă biologică și o vârstă psihologică. Ca stare de spirit, sunt aceeași de acum 56 de ani, când am început să predau limba și literatura română. O femeie optimistă, cu dragoste față de cei din jur”.

Febra pedagogică

În 1941 se naște în Câmpulung Moldovenesc Dașchevici Mărioara Victoria. Magia acestor vremuri, spre care privește înapoi cu bucurie și fără regrete, a făcut-o să prețuiască vârsta și, implicit, tinerețea, pe care a retrăit-o înzecit de-a lungul carierei, prin elevii dânsei. Dragostea de predat o „primește cadou” de la mama ei, învățătoare, care i-a insuflat-o, spune ea, „genetic”.

O persoană delicată, drăgăstoasă, cu ochi senini și calzi reușește, într-adevăr, să-ți transmită practici noi asupra unei materii. Pentru mine, o copilă timidă și reținută, care scăpa printre rânduri greșeli de exprimare și scria compuneri de telegramă, meditațiile nu numai că m-au ajutat să depășesc deficiențe la limba română, ci m-au format ca om. Am prins, prin susținerea doamnei Baciu, curaj să fiu vulnerabilă, creativă și, în același timp, cu capul pe umeri. Și n-aș fi nici prima beneficiară, nici ultima.

Am ținut foarte mult să ridic copiii timizi și să le arăt cine sunt ei de fapt celor care bravau. Am vrut, și am fost, foarte bună prietenă cu sufletele lor. N-am jignit sufletul copilului niciodată. Altfel te înțelege copilul dacă vorbești prietenește!

Doamna Baciu a salvat de la „pensionare” mulți elevi ale căror năzbâtii i-ar fi izgonit din școală. Mi-a povestit de Iulian, copil cu performanțe uriașe la tir și chitară, venit într-o zi la școală beat criță. Cum se demarau patrule serioase de investigare, fiind vremea comunistă cu legile ei dure, un astfel de caz era foarte grav. La decretul dirigăi Baciu, Iulian a fost constatat „chemat de urgență acasă de către părinți” și micul secret a rămas îngropat între pereții clasei. „Eu sunt om discret și de cuvânt. Dacă îi cert, îi pierd și mă mint ei după”.

În cameruța aglomerată unde am intervievat-o, n-aveai loc de pretenții. Pereții erau de culoarea mentei palide și susțineau din spate dulapuri mătăhăloase, încărcate cu tot felul de obiecte vechi: mileuri, bibelouri, cutiuțe mici și goale, rame prăfuite și cărți. Sute de cărți, expuse ca într-o bibliotecă. Pe măsuță mă aștepta, ca în vechiul nostru ritual, ceva dulce. „E pentru minte, puică! Să mănânci mereu ceva dulce înainte de examene”.

Ce-ți dă putere

Mi-a spus că și-a iubit meseria și n-ar fi ales altceva pentru nimic în lume. Ce a savurat enorm din viața de la catedră a fost inventivitatea. Strategiile spontane (sau pregătite) din spatele învățăturii, prin care a trezit copiilor interesul sau prin care i-a educat. Cu ochii ridicați spre lustra de sus și un glas firav, mi-a povestit episoade din clasă: „Îi puneam să stea cu ochii închiși și capul pe bancă. Dădeam tema și ei își imaginau”, într-un fel în care m-am simțit și eu elevă, visând la compuneri. Practic, doamna profesoară simula un joc de realitate virtuală, dar un soi mai productiv din punct de vedere academic.

Ce a adus-o în sistemul educațional a fost iubirea pentru literatură și copii. „Cred că, mamă dragă, când îți alegi o facultate, te gândești la ce ți-a plăcut cel mai mult din școală. Mie mi-a plăcut româna, este limba poporului meu, limba neamului meu”. Prin munca ei de aproape patru decenii, și-a dorit să sensibilizeze, să provoace și să înțeleagă minți fragile, să vadă cum gândesc și să educe prin exemple și antiexemple literare: „Îi faci pe elevi să se identifice cu anumite personaje, să aleagă ce e bun și ce e rău dintr-o carte”.

Comorile și satisfacțiile sufletului

Titlul de profesor îl purta cu mândrie și responsabilitate. Un tutore trebuie să fie un exemplu de disciplină, corectitudine și conștiinciozitate, sub deviza „educă-te ca să poți educa”. „Ai elevi pe care trebuie să-i educi ca în viață să se descurce frumos, cinstit și corect, e o mare responsabilitate”.

Mi-am îndrăgit elevii, generație după generație. I-am iubit și le-am dăruit o părticică a sufletului meu.

Ca dirigintă, doamna Baciu se ocupa serios de clasa dumneaei. „Orele de dirigenție erau orele de lecții pentru viață”. În poșetă venea cu furculiță și linguriță de acasă și-i învăța să fie educați la masă. „Le puneam cărți subsoară, să nu pună coatele pe bancă”. Alte episoade din serie ar fi despre vestimentația elegantă, igienă și relații.

Doamna Baciu frecventează slujbele din biserică. Îl iubește pe Dumnezeu și conversația la telefon se încheie mereu cu „Doamne ajută!”.

Doamna profesoară de limba și literatura română mi-a insuflat vocația de dascăl. Prin îndrumarea ei am descoperit pasiunea pentru literatură. Domna profesoară este pentru mine un model.

Alexandra-Gabriela Roman, fostă elevă

Când eram în clasa a 8-a am mers la doamna Baciu să fac pregătire pentru examenul de evaluare națională. Nu m-am așteptat să întâlnesc pe cineva așa de cald, o doamnă firavă, care-mi voia binele, cu o energie enigmatic de pozitivă. Cât am stat și am învățat de la ea și am discutat cu ea, am simțit acea bunătate onestă a ei.

Sebastian Nicuță, fost elev

Doamna Baciu este cel mai înțelept om pe care l-am cunoscut. Este blândă, răbdătoare și are calitatea de a vedea prin om și de a-l citi și empatiza cu el. Este o ascultătoare foarte bună și mereu știe să ofere cel mai bun sfat, astfel încât să te țină pe o linie dreaptă. E cel mai bun mentor pe care îl poți avea.

Tiberius-Andrei Popa, fost elev

După ce m-am debarasat de povara examenului, am mers în vizită cu un buchet de flori și o cutie de bomboane, recunoscătoare pentru tot ce m-a învățat. I-am pregătit, în semn de extra mulțumire, un tablouaș mic, chinuit, dar simbolic pentru colaborarea frumoasă pe care am avut-o, care s-a păstrat și în ziua de azi și mi-a făcut cu ochiul pe raftul din camera ei, la expoziție. Când i-am oferit desenul, m-a strâns puternic în brațe, mi-a pupat ambii obraji și mi-a zis: „Bată-te norocu’ să te bată!”.

Desen înrămat oferit cadou în 2017

4 ani mai târziu, cu porțile liceului închise, eram într-un moment de impas din viața mea, indecisă din fire. Am primit un telefon de la doamna profesoară, cu voce tremurândă: „Puică, să știi tu, m-am așezat pe canapea și abia acum am apucat să ma uit atent la ce ai desenat. Câtă simbolistică și sensibilitate, ce frumos! Nu știu ce ai de gând mai departe, dar te rog eu, nu renunța la desen, că ești copil talentat”.

În poveștile spuse s-au strecurat și amintiri din liceu. Îi e ușor să se întoarcă în timp, mulțumită jurnalului pe care l-a avut în tinerețe, înflorit cu poezii, desene și fotografii care să-i amintească de frumusețea de a fi tânăr, visător și lipsit de griji. Nu sunt creații proprii, ci gânduri din partea foștilor colegi, rămase pe hârtie, în ciuda bolilor și bătrâneții de care toți au încercat să fugă. A pufnit în râs la gândul că, în vremea ei, era îndrăgită și căutată de gentilomii din clasă. Timpurile s-au schimbat, pielea s-a înmuiat și puterea i-a slăbit, dar zâmbetul, privirea și glasul blând au rămas la fel.

„Zâmbesc unor pagini de album și unor dedicații speciale în scrisori și cărți de la foștii mei elevi. Simt și acum prietenia lor și recunoștința că am știut să-i înțeleg, să-i ajut în diferite împrejurări, să-i fac să aibă încredere în ei, să se autocontroleze la examene și să dea ce au mai bun. Aud și acum în memoria minții telefoanele fericite ce mă anunțau rezultatele deosebite la examene. Pot să spun că i-am învățat să învețe, din pasiune pentru profesie.

Pentru tot, zâmbesc bunului Dumnezeu.

Zâmbesc, zâmbesc…fericită.”