Privim gânditoare pe geam. Suntem în tren de câteva ore bune și deja se poate simți oboseala și plictiseala. Condițiile oferite de cei de la CFR nu sunt ideale, dar ne mulțumim cu ceea ce avem.

Peisajul se derulează în viteză în dreptul geamului. Ochii ne alunecă rapid, în mișcări orizontale de la stânga la dreapta, într-o direcție paralelă cu cea a obiectelor. Privești, dar nu procesezi ceea ce vezi din cauza vitezei cu care se deplasează totul. N-ai fi zis că un tren amărât de la CFR s-ar mișca cu o asemenea viteză, dar vorba aia, merge la Capitală și trebuie să se ridice standardelor. Dacă îți muți punctul de focus altundeva, undeva mai în spate, priveliștea îți taie respirația. Nu realizez niciodată ce țară frumoasă avem, decât atunci când sunt pe drumuri. Supărată, obosită, cu un milion de gânduri care mă apasă și pe care încerc să le ignor. Dar priveliștea mă salvează. De absolut fiecare dată.

De ea era absorbită și Valentina până mai acum câteva momente. O fată plăpândă, fragilă, cu părul în nuanțe de blond-roșcat și roz pastel, lung până mai jos de umeri. Ochii de un albastru ceresc, limpezi ca o zi toridă de vară, privesc curioși din spatele ochelarilor care îi completează armonios trăsăturile. Câteva alunițe micuțe îi acoperă, din loc în loc, pielea deschisă la culoare. Poartă o rochiță cu volănaș neagră, pe care e imprimat un duo iconic Nickelodeon, SpongeBob Pantaloni Pătrați și Patrick Stea. Încălțăminte sport roșie și ciorapi mai lungi, alături de un rucsac, toate negre, îi completează ținuta. Are mai multe tatuaje cu însemnătate profundă pentru ea, câteva dintre ele la vedere, cercel micuț rotund în nas și pierce-uri în urechi. Unul îți atrage cel mai tare atenția: are forma unui ac de siguranță, pe care se află încolăcit un șeripișor mic, argintiu. Încearcă să pară dură prin atitudine, dar îți dai seama de personalitatea ei din momentul în care începi o discuție cu ea. Orice discuție, subiectul nu are nicio importanță.

Se întoarce la mine obosită, dar oarecum veselă, încercând să mascheze supărarea și durerea de a redeschide răni vechi. Știa că vom discuta despre asta și nici nu era prima oară când o făceam. Ne cunoaștem de câteva luni și, într-un impuls de moment, am decis să plecăm împreună în ceva ce se va demonstra a fi aventura vieții noastre (de până acum). Ne-am destăinuit, de-a lungul timpului, toate întâmplările prin care am trecut, și poate chiar mai mult. Ne simțim de parcă ne-am ști de-o viață-ntreagă, și totuși adevărul este altul. Ce urma să îmi spună nu era nimic nou, dar era, însă, povestea pusă cap la cap, toate evenimentele înlănțuite în același fir narativ, o poveste de-o viață spusă dintr-o suflare. 

Nu știam cu ce să începem mai întâi. Din ce punct s-o apucăm și unde să-i punem punct. Toate lucrurile păreau importante și cu la fel de mult impact asupra formării Valentinei “de astăzi”. Persoana dezinvoltă, independentă, implicată, voluntară pe care o știu acum.

Inițial am vrut să discutăm numai despre experiențele ei pe plan sentimental, întrucât păreau portița perfectă către direcția în care doream să ajung cu subiectul. Însă m-am înșelat. Pe parcursul conversației, văzând cum alunecă din subiectul inițial în alte probleme premergătoare evenimentului în sine am realizat că aveam o abordare greșită. Și că toate evenimentele sunt interconectate între ele. Și nu numai în cazul ei. Căci, în timp ce îmi nara încă o dată cum primul ei iubit a profitat de ea la 17 ani după ce a convins-o să consume mai mult alcool decât ar fi intenționat, mi se derulau concomitent evenimente și amintiri proprii care cădeau ca și piesele unui joc de Domino. Este suficient să pice una singură, iar celelalte o vor urma negreșit. Dar subiectul discuției nu eram eu și problemele mele personale, ci persoana care istorisea, cu vocea ușor tremurândă, tot ceea ce a trăit în ultimii ani.

Urmează să începem discuția. Mă întreabă binevoitoare câteva lucruri premergătoare “interviului”.

– Cu ce vrei să încep?

Îi spun, la fel de confuză ca și ea, că nu am idee.

– Poți începe cu ceea ce simți tu că ar fi ceva de la care a pornit totul sau care te-a marcat cel mai tare, îi spun, încercând să zâmbesc încurajator.

Pică pe gânduri. Privirea îi alunecă din nou în gol. O privesc curioasă câteva momente și revine.

– Okay, cred că știu ce să-ți povestesc! a fost replica ce a deschis o discuție lungă de mai bine de o oră, pe parcursul căreia amândurora aproape ne-a scăpat câte o lacrimă pe alocuri.

Primele dezamăgiri

La o primă impresie, nu ai putea intui câte întâmplări și câtă suferință se poate ascunde în spatele unui zâmbet sincer sau al unor aparențe. Din contră, tinzi să judeci greșit o persoană care se dovedește a fi total opusă așteptărilor. Ăsta a fost cazul și cu Valentina. Prima oară am văzut-o în ziua cazării în cămin. 24 septembrie, o vineri tare mohorâtă, cea mai rece săptămână de septembrie a Clujului. Era chiar în fața mea la rândul format pentru completarea contractelor de comodat. O fată înaltă, de aproape 1m70, slăbuță, îmbrăcată frumos, cu păr blond de lungime medie. Părea drăguță, dar nu genul de fată cu care să rezonez prea bine. M-am contrazis cu mama pe subiectul ăsta în momentul în care m-a întrebat care dintre fetele pe care le văzusem la coadă îmi vor fi colege de cameră în următorul an. Reacțiile au fost la poluri total opuse: eu oarecum circumspectă la prezența ei în cameră, mama foarte încântată întrucât avusese o impresie foarte bună din ceea ce observase în timpul așteptării. Și ar fi fost foarte bine să o fi ascultat căci s-a dovedit a avea foarte mare dreptate.

Dar în ciuda acestei imagini drăguțe și aparent trecută ușor prin viață, în spate se ascundea mai mult decât te-ai fi așteptat.

Plecarea mamei și divorțul

Ea și fratele ei mai mic au fost crescuți, de când avea Valentina 7 ani, de tatăl și bunica paternă în urma divorțului părinților. Okay, poate nu pare mare lucru, foarte mulți copii au părinții divorțați și nu mai este considerată o dramă. Corect. Dacă acest divorț se întâmplă pe cale amiabilă și ambii părinți sunt, în măsuri să presupunem egale, implicați în creșterea și formarea copiilor afectați de această separare. Dar nu acesta a fost cazul și aici. Despărțirea a avut loc foarte brusc, în urma unui triunghi amoros și găsirea unei alte persoane. Se crede că, odată ce ți-ai ales un partener cu care ți-ai întemeiat o familie, nu vei fi înșelat de către persoana care se presupune că îți va fi alături toată viața, în toate momentele bune și rele, la orice pas, nelămurire, cerere de ajutor sau orice altceva. În schimb, aceasta a decis să-și lase copiii în spate, alegând o persoană cu o situație financiară mai bună. “Se certau frecvent. Eu, fiind mai mare, țin minte mai bine decât Ștefi (fratele ei) ce și cum s-a întâmplat. Îmi amintesc foarte clar momentul în care a plecat. Ștefi era mic, avea 3 ani cred. Eram la ușa de la intrare, ea se îmbrăca să plece și noi plângeam în hohote, implorând-o să nu o facă. Ne aruncasem la picioarele ei și încercam să o convingem să nu ne lase. Să ne ia cu ea. Răspunsul ei a fost: “Ce să fac cu voi? Nu am nevoie de copii. Și dacă o să am nevoie vreodată, o să-mi fac alții.” Nu ne-a ascultat. A plecat fără a privi măcar o dată în spate.”

Tot acest episod a fost încununat cu un proces de divorț, la care Valentina, fiind mai mare și amintindu-și ce s-a întâmplat, a povestit tot judecătorului, tatăl lor obținând custodia totală asupra celor doi copii. “Mi-a povestit, mai mult mie, după ce am mai crescut cât de multe sacrificii a făcut pentru noi. (n.a. tatăl) Putea foarte ușor să ne dea in grija bunicii, rămasă singură să își ocupe timpul, să ne crească sau să își caute și el pe altcineva sau chiar să ne părăsească. Dar pentru el însemnam și însemnăm prea mult pentru a putea face această decizie pentru că își dorește, și nu pentru că este presat din surse externe să facă asta.”

A fost foarte afectată de acest episod. Nimeni nu poate înțelege durerea resimțită în sufletul unui copil de nici 10 ani când părintele lui îi spune că nu are nevoie de copii, și că dacă totuși se răzgândește poate face alții oricând. Te simți ca o jucărie stricată care trebuie aruncată căci nu mai aduce nicio sclipire de bucurie persoanei celeilalte.

“Încă mai mențin legătura cu ea. Dar nu pentru că eu îmi doresc asta sau pentru că mi-ar face vreun bine. I-am spus și ei asta. Am reluat legătura când am aflat că va avea un alt copil, o fetiță. Nu am vrut ca ea să piardă legătura cu sora/ frații ei -Ștefi nu e tocmai de aceeași părere cu mine- numai pentru greșelile pe care le-a făcut mama în tinerețe. Nu e o consecință pe care să o sufere ea, și de asta vorbim periodic, numai ca să o văd pe scumpetea aia mică.”

Prima relație “serioasă” și primul abuz

Am ajuns și la relatările pe care le urmăream în primă instanță. Experiențe amoroase nereușite, culminate cu abuzuri fizice si sexuale. Evenimentele se desfășoară în timpul clasei a 11-a. Mai exact, chiar cu câteva luni înainte să înceapă pandemia și carantina. Lumea încă era “normală” pe atunci. Ea se afla într-o relație la distanță cu un student la o facultate din Timișoara. Cei doi se știau din orașul lor natal, locuiau în aceeași localitate, una dintre reședințele de județ ale Gorjului – Motru. Vorbeau mai mereu de aproximativ un an și totul mergea ca pe roate. Nu e ceva greu de crezut, așa se întâmplă de cele mai multe ori la distanță. Până în momentul în care Valentina a aflat ca tipul respectiv a înșelat-o. El avea 24 de ani, ea 17, și cealaltă fată 15. În ciuda acestui eveniment, Valentina a decis să îl ierte și să îi acorde o a doua șansă. “Cea mai mare greșeală din viața mea. Fără niciun dubiu.” Nu numai că o înșelase, dar în urma evenimentului a început să fie agresiv fizic, începând cu o palmă, dar și verbal.

A fost, la rugămințile familiei lui, să împodobească bradul împreună în Ajun. De Revelion, a reușit să-și împace și familia și iubitul și să petreacă noaptea dintre ani cu ambele grupuri. O seară cu adevărat neagră și un început de an tare nefericit pentru o puștoaică de 17 ani. După miezul nopții, au mers la un prieten de-al lui acasă să petreacă într-un grup restrâns. Aceștia au presat-o, făcându-i reproșuri de genul:

– De ce nu bei?;

– Cum, ai 17 ani și nu te-ai îmbătat niciodată până acum?;

– Nu se poate, haide și bea cu noi!.

Și așa a ajuns să-și petreacă, după prea mult alcool pentru o persoană neobișnuită să bea, o bună parte din seară îmbrățișând WC-ul și vomând tot ceea ce mâncase, și ceea ce nu, în ultimele ore.

Urmează o perioadă de blackout în care nu a reușit să afle ce a făcut sau ce s-a întâmplat. Tot ceea ce își amintește este o situație în care nimeni nu și-ar dori să se afle. “Sincer, nu-mi amintesc cum s-a întâmplat totul. Am doar fragmente de memorie din seara respectivă, prima, cea pe care am pomenit-o mai devreme cu băutura, și celelalte câteva, legate de abuz.”

Amintirile legate de evenimentul în sine sunt în ceață. Sau pur și simplu lipsesc. O astfel de traumă vine la pachet, de multe ori, și cu anumite pierderi de memorie realizate de creier, menite să ne protejeze.

“Singurele lucruri pe care le știu, și de care sunt sigură, sunt că s-a întâmplat în aceeași baie în care mi-am petrecut seara mai mult fiindu-mi rău decât distrându-mă, și că, deși am încercat să strig după ajutor știind că nu suntem singuri în apartament, nimeni nu a intervenit. Și ca să înțelegi, eram un grup de peste 10 persoane, fete și băieți laolaltă. Absolut nimeni nu a reacționat în niciun fel. Eram o puștoaică de 50 de kilograme, sub un tip masiv, de 90. Oricât de tare aș fi încercat, nu aș fi avut nicio șansă să îl dau la o parte.” Această destăinuire a venit cu un aer sfârșit. Greu. Dureros. Și nu e de mirare de ce.

“Într-un moment de luciditate de atunci am realizat că nu va mai fi niciodată la fel. Că e un punct de cotitură, o alegere pe care nu am avut ocazia să o iau; și că a fost luată de altcineva pentru mine.”

Relația lor s-a încheiat o dată cu discuția lor din ziua următoare. O simplă întrebare, cu un răspuns pe măsură, a fost tot ceea ce a marcat definitiv ruptura legăturii dintre cei doi. La întrebarea Valentinei: “S-a întâmplat ceva mai mult între noi aseară?” Răspunsul lui a fost unul cât se poate de neașteptat. Un “Da!” extrem de hotărât, acompaniat de un zâmbet foarte mândru, parcă mulțumit de ceea ce făcuse și de trauma provocată unei persoane.

“Am fost distrusă după, îți dai seama. Aveam un milion de întrebări, nu voiam să mai văd pe nimeni în jurul meu. Eram speriată de tot ce mișcă. Aveam coșmaruri. Nu puteam dormi. Plângeam din orice.” Mai adaugă: “Ai mei se învățaseră. Dacă era prea liniște, veneau să mă verifice dacă plângeam sau dacă sunt ok. Am un talent nemaivăzut de a plânge pe modul silențios. Niciun suspin, niciun scâncet, nimic. Doar liniște și lacrimi care-mi curgeau neîncetat.”

Mi-a arătat și câteva fotografii din perioada respectivă. Poze în care era tristă. În care avea machiajul întins de la lacrimi. În care i se puteau vedea ochii roșii, fața umflată de la plâns și cearcănele de la lipsa de somn. Nu semăna deloc cu persoana pe care o am acum în față. E ca și când aș vedea două universuri paralele intersectându-se. Iar dacă se aplică ca la matematică, cele două nu aveau niciun element comun. Poate doar faptul că e, totuși, aceeași persoană, dar surprinsă în două realități cu totul contrare.

“Cel mai mare noroc al meu a fost că, la puțin timp după incident, a fost impusă starea de urgență și carantina. Ne-am luat repede câteva bagaje și am fugit la țară, în Prejna, unde am reușit ușor, ușor să mă refac. Statul cu ai mei, natura, evadarea din orașul în care existau șanse foarte mari să mă întâlnesc cu el m-au ajutat enorm. Știu că pentru mulți pandemia a fost un chin. Pentru mine a fost ca un colac de salvare.”

Conform Necuvinte și Agenția de Drepturi Fundamentale:

  • 1 din 3 femei din Uniunea Europeană a fost victima abuzului fizic sau sexual după vârsta de 15 ani;
  • 1 din 20 de femei a fost victima violului.

A doua relație serioasă. Plângeri la poliție

La câteva luni după evenimentul precedent, Valentina era bine. Reușise să treacă peste toată situația. A rupt definitiv legătura și a început un noi capitol al vieții ei. S-a ieșit și din carantină, lumea începea să se întoarcă ușor, ușor pe făgașul ei normal. Asta însemna că avem liber la ieșit, la petreceri, la tot ceea ce ne fusese “luat” în cele două luni lungi de carantină. Această perioadă pentru Valentina a venit la pachet cu cunoscutul de oameni noi, legat noi prietenii, relații și tot așa. Așa a apărut și cea de-a doua relație serioasă a ei, care a durat tot mai mult de jumătate de an, poate chiar mai mult. Tot acasă, în Motru. Acum era, însă, clasa a 12-a și se apropia încet și arhicunoscutul “examen al maturității”. Totul era frumos între ei, încă purtau ochelarii în forma de inimă cu lentile roz ce fac totul să pară lapte și miere. Petreceau mult timp împreună, ea îl ajuta la diverse activități pentru firma pe care o avea băiatul respectiv. Studiind matematică-informatică în liceu, aceasta reușea să îl ajute cu ținerea contabilității acestei companii, îl susținea moral și chiar o ajuta pe mama lui la realizarea produselor respective. Situația s-a întors la 180 de grade când ea i-a spus că nu-l mai poate ajuta, că nu mai poate face ea totul pentru firmă. Se apropia examenul de bacalaureat și prioritățile ei erau altele: pregătirea pentru examen, meditațiile luate în particular la diversele materii din care se dă examenul, întoarcerea fizică la liceu, școala de șoferi. Era fizic imposibil să reușească să se împartă în atâtea locuri și totuși să și dea randament la toate. Nu se poate. Și acesta a fost momentul în care atitudinea lui s-a schimbat.

“La început era foarte drăguț, atent, grijuliu. Mereu când ne vedeam îmi aducea ceva, oricât de mic, chiar și o floare ruptă dintr-un gard pe lângă care a trecut în drum spre mine sau dulciuri. Fără niciun motiv. Așa era el. Până la un moment dat, în care atitudinea i s-a schimbat total. Nu mai era aceeași persoană pe care o cunoscusem. Era mereu nervos, ne certam des, era foarte gelos și paranoic. Nu mai puteam ieși nicăieri. Cu oricine ieșeam era ferm convins că îl înșel. S-a dovedit a fi total opusul într-un final.”

Au avut loc mai multe episoade ce ceartă sau crize de gelozie. Am decis că nu are relevanță să mi le povestească pe toate. În primul rând trebuie să fie extrem de dureros să îți amintești, din nou, clipele cumplite prin care ai trecut și nici nu puteam include totul aici. Mi l-a povestit, însă, pe cel ce a fost de cele mai mari dimensiuni, cele mai mari repercusiuni și drame generale.

Totul a pornit de la un telefon al unui amic de-al respectivului. “Măi, vezi că Valentina îi cu unul în parcul X și te înșală.” Acesta a fost linia de start a unei curse ce s-a dovedit a fi mai lungă și obositoare decât s-ar fi așteptat oricine. În parcul respectiv erau Valentina și un prieten foarte bun, căruia îi povestea ultimele întâmplări alături de cel care atunci îi era iubit și îi făcea zile “grele”. Se dădeau în leagăn, clasicele leagăne care sunt în mai toate parcurile și în care e aproape imposibil să stea două persoane. Deci nici vorbă de vreo apropiere care să poată fi interpretată. Doar doi oameni, stând de vorbă. Dar lucrurile nu se văd la fel prin ochii geloziei. Acesta, o să-l numim Al de dragul poveștii și ușurinței de a relata întâmplările, am fost rugată să nu dezvălui nume pentru a nu se crea alte neînțelegeri, a fugit într-un suflet la locul respectiv pentru a-i prinde “în flagrant”. Lucru care nu s-a întâmplat pentru că nu se întâmpla nimic pentru a putea fi surprins. În schimb, în febra momentului, Al a creat totuși un scandal pentru a putea, probabil, să acopere apariția bruscă, nervoasă și nemotivată în acel loc. Prietenul Valentinei a decis că nu are nicio relevanță să-i dea apă la moară și să continue cearta, așa că a luat-o pe fată și a vrut să o conducă acasă. Mare i-a fost, însă, mirarea când a văzut că este urmărit cu mașina de Al, la o viteză amețitoare și că încearcă să cauzeze un accident.

“Era orbit de nervi și gelozie. Am încercat să vorbesc cu el, dar efectiv nu aveai cu cine. O tot ținea pe-a lui, disperat, că l-am înșelat, că sunt nenorocită, că așchia nu sare departe de trunchi, făcând referire la mama, și îmi tot arunca vorbe grele, jigniri, deși știa cât de dureroase sunt. Mă rog, am plecat de acolo și am crezut că asta a fost tot. Dar nu. A continuat să ne hărțuiască. Ne suna non stop, după ceva timp i-am și răspuns, să vă ce vrea, mai ales că ne urmărea cu mașina. Nici măcar nu suna el, suna un prieten care stătea în dreapta și râdea zgomotos la toată situația. Ba chiar mai mult, îl încuraja și îi dădea și indicații de ce să facă. Culmea e că era unul dintre prietenii apropiați ai celui care a stat și m-a ascultat atâta timp plângându-mă de Al. Mi se pare josnic să schimbi așa taberele și să-ți ataci propriul ‘prieten’.”

Seara a continuat cu o întrecere “ca în filme”, prin micuțul oraș din Oltenia. Se știa deja peste tot situația, cine e implicat, cine ce a făcut și care sunt vinovații și victimele. Ăsta e un dezavantaj în a locui într-o comunitate mică. Toți se știu între ei și vorba circulă repede. Stupid de repede uneori. Reușesc să se liniștească, cu greu, apele în întreaga situație.

“Măcar de aia ar fi fost toată întâmplarea, ar fi perfect. Dar nu. Au continuat amenințările. A continuat hărțuirea până în punctul în care îmi era frică să mai ies din casă. Că era agresiv și putea să aibă o criză. Nu puteam sta singură în casă că îmi era frică că încearcă să intre peste mine. Pentru că a încercat, și nu doar o dată. Nu pot să înțeleg de unde a ieșit latura asta a lui, dar eu clar nu o văzusem așa până atunci. Am ajuns să fac și plângere la poliție, voiam ordin de restricție. Nu puteam sta numai în casă, cu atacuri de panică și crize de plâns. Când am ajuns la secție, mai mai că și polițiștii mă luau la mișto. Până nu am fost cu tata să depun plângerea, nu mă luaseră în seamă. Credeau că sunt o puștoaică care se plictisește și vrea să facă o glumă proastă tipului care o înșelase. S-a rezolvat, într-un final, situația. După asta am ajuns să reiau ședințele de terapie începute după plecarea mamei.”

La final, după lungi momente de contemplare, nu m-am putut abține să-i adresez întrebarea:

– Și totuși, cum reușești să fii așa, știi la ce mă refer, încrezătoare în oameni în ciuda a tot ceea ce ai experimentat până acum?

Întrebare la care, răspunsul ei a venit cu un zâmbet micuț, îndurerat, dar cumva optimist în același timp:

– Dacă un fruct e stricat, asta nu înseamnă că nu o să mai mănânci niciodată acel tip de fructe. A fost o întâmplare nefericită, dar nu se opresc lucrurile acolo. Știi și tu prea bine asta.

Și nu am putut decât să o încuviințez din cap.


“Furtunile oricum vin. Sunt ceva normal. Incontrolabil. Foarte greu, poate chiar imposibil de evitat. De ce să stai toată viața sub o umbrelă opacă, într-o bulă care să te apere de orice, când poți, pur și simplu, să iei totul de-a gata, să accepți viața așa cum vine și tu doar să faci tot posibilul să treci cât mai bine peste toate, și să înveți să nu te sperie chiar și un mic nor pe un cer senin.”