Odată cu începutul pandemiei de Coronavirus, fiecare dintre noi și-a încleștat dinții mai tare ca niciodată. A fost o învălmășeală de  „Taci și înghite!”,  „Rezistă!” și „Ajutor!”. O muncă a noastră cu ceea ce găseam în interiorul propriului sine, dar și cu tot ce se revărsa asupra noastră din exterior: frică, nesiguranță, alienare, restricții peste restricții, știri copleșitoare, anxietăți, morți. O bună parte din tot acest amalgam greu de digerat ne urmărește inclusiv acum, dar peste el s-a așternut, între timp, o certitudine- viața trebuie să continue, chiar și în contextul pandemic și ține de noi să o colorăm cât mai viu posibil.

Scăderea incidenței de cultură

Ca multe alte sfere, cea culturală a fost lezată în mod dureros. În mod particular, teatrele, atât cele de stat, cât și cele independente, au fost închise și au fost plasate într-un plan secundar, care nu necesita o atenție deosebită, ceea ce, în contextul unei crize mondiale sanitare și nu numai, pare o decizie care are sens. Touși, s-a omis faptul că teatrul este venitul principal al multor persoane. Câteva indemnizații au fost acordate unor artiști independenți, însă mulți dintre aceștia au rămas în plutind în aer, fără vreo sursă de venit. Totodată, ceea ce unele teatre independente s-au zbătut să construiască în câțiva ani, s-a spulberat, fără a avea vreo perspectivă optimistă în viitor.

Adaptabilitate a fost și rămâne în continuare cuvântul-cheie al acestei perioade. Casele noastre au căpătat o dimensiune total diferită: acel spațiu intim, unde ne puneam la adăpost de toate săgețile venite din partea neprietenosului  „afară”, devine brusc și spațiul nostru de muncă, unde se naște dorința de evadare, fapt care se opune conceptului inițial de  „acasă”. A adapta artele spectacolului în mediul online a fost un lucru necesar pentru supraviețuirea breslei, dar și pentru continuitatea teatrului care, într-un context critic, a putut oferi multor oameni un pansament pentru suflet. Astfel, multe dintre teatrele de stat, dar și independente, au facilitat difuzarea spectacolelor în online, contracost sau gratis.

Doru Taloș- despre Teatrul Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca

Pentru a înțelege mecanismul de funcționare al teatrelor din spectrul independent în pandemie, am ales să vorbesc cu Doru Taloș, actor, aflându-se printre persoanele care au fondat Teatrul Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca.

Doru a terminat Facultatea de Teatru și Film la Cluj, iar ulterior s-a mutat în Barcelona, unde a făcut un master cu aceeași specializare. După câțiva ani, deoarece simțea un decalaj destul de puternic, a considerat că e mai util să se întoarcă în țară și să facă ceva aici. Astfel, în 2014 a deschis Reactorul, iar în ultimii ani a fost  „actor și manager cultural, șofer și tot felul de alte lucruri în cadrul teatrului”. Reactorul a avut un punct de plecare fix- nevoia existenței unui spațiu alternativ care să coaguleze o nouă generație de artiști, fapt care s-a și întâmplat.

Odată cu venirea pandemiei, implicit introducerea lockdown-ului, Doru a simțit că a sosit momentul unei pauze binemeritate, după 7 ani în care a muncit împreună cu echipa sa foarte mult. Totuși, ca orice lucru care e în exces, strică.  „Cred că orice actor are nevoie de antrenament, iar orice pauză care e prea lungă e un mare minus, pentru că se pierde acest antrenament. Dacă lucrezi mult, se încălzesc motoarele mult mai repede, dar dacă nu faci asta, încep să se domolească lucrurile.” Prima parte a lockdown-ului Doru a alocat-o gospodăririi Reactorului- a vopsit sălile, podelele, fațada, băncile, ceea ce i-a menținut o activitate constantă.

Pentru că artele spectacolului nu mai erau accesibile fizic, s-a încercat transpunerea teatrului într-un limbaj multimedia. Doru este de părere că mediul digital nu poate înlocui teatrul și că difuzarea spectacolelor în online a fost un exercițiu.  „Orice căutare poate să fie utilă pentru un actor, este o provocare. Chiar dacă ajungem la concluzia că nu vrem să facem asta, faptul că am încercat e un plus pentru toată lumea, și asta cred eu că e bine.”

Totuși, odată cu îngrădirea fiecăruia dintre noi în proximitatea locuințelor noastre, casele au devenit și spațiul nostru de muncă. A-ți intoarce casa pe dos de 10 ori pe zi, a așeza lucrurile invers, a face improvizație cu orice găsești, alături de nevoia unui interlocutor cu care să repeți textul sau nevoia de mișcare scenică a reprezentat o adevărată provocare pentru actorii care au repetat de acasă. Câțiva dintre actorii de la Reactor au lucrat în timpul lockdown-ului la un spectacol propus de regizorul Bobi Pricop, iar repetițiile fizice s-au reluat din mai 2020, deși nu exista posibilitatea organizării evenimentelor deschise publicului.  „Cred că e mai greu să lucrezi la un spectacol despre care nu știi când va ieși la public, pentru că în momentul în care stabilești o dată- în martie vom avea premiera- toată energia se învârte în jurul proiectului, capătă un ritm și se mișcă într-o dinamică ce ține de acea dată. Atunci când timpul e abstractizat, sigur că lucrezi într-o dinamică mai relaxată, iar asta nu e întotdeauna bine, pentru că se acumulează și un fel de frustrare, deoarece nu știi pentru ce și când o să existe spectacolul.

Ca actor, îți iei o mare parte din energie din feedback-ul direct al publicului, iar perioada în care întâlnirea cu acesta nu era posibilă, a reprezentat o doză mare de necunoscut. Doru povestește că Reactor a avut o premieră un an mai târziu de la momentul când s-a repetat efectiv pentru spectacol, iar reluarea acestuia a fost un proces dificil. „Dacă repeți o perioadă pentru un spectacol, iar apoi îl pui la cutie, e nevoie de un efort mai mare pentru a reîncepe lucrul la el, pentru că la un an distranță s-ar putea să nu mai reprezinte același lucru. Și uneori e greu să găsești justificările pentru o anumită mișcare sau pentru un anumit text pe care le aveai cu un an în urmă.”

Endre Rácz- kit de supraviețuire al actorului pentru viitor

În continuare, am vorbit cu Endre Rácz, actor, membru al trupei de teatru independent Váróterem Projekt, care mi-a împărtășit din experiența lui din pandemie, atât pe plan profesional, cât și pe plan personal.

Când a fost introdus lockdown-ul, Endre lucra împreună cu colegii din trupa sa la un proiect multidisciplinar, care era gândit ca un performance live, ce interconecta muzica și partea video, însă dat fiind contextul pandemic, s-a finalizat în online. Trupa Váróterem Projekt lucra în acea perioadă la un spectacol,  „Bang Bang”, care se juca în școli, în clase, iar ulterior a fost transpus și într-o variantă online, ceea ce a funcționat pentru continuitatea sa. Totuși, trupa a decis să nu se axeze pe difuzarea spectacolelor în regim live streaming, ci pe repetarea fizică a altor proiecte atunci când restricțiile permiteau acest lucru.

Cu toate neajunsurile și nedreptățile sale, pandemia a oferit și un moment de respiro, un răgaz pentru a privi în interiorul nostru și de a ne face ordine printre gânduri. A curăța mizeria de sub preș nu este întotdeauna cea mai plăcută îndeletnicire, dar este ceva ce trebuie făcut, asta dacă nu îți place să colecționezi durere. Astfel, ceea ce de multe ori era considerat neprioritar din cauza lipsei de timp, a căpătat întâietate în viața multora dintre noi.

Pe plan personal, Endre a făcut împreună cu un coleg de-al său niște videoclipuri de yoga, a câștigat un concurs care avea ca temă centrală cum se mențin relațiile în pandemie și s-a înregistrat pe o platformă- StageMilk- unde a lucrat pe monologuri și scene de film, primind feedback de la regizorii și actorii de pe site-ul respectiv, oportunitate prin care te obișnuiești cu camera de filmat și faci selftape-uri pentru casting-uri.  „Am avut ocazia să mă liniștesc, să mă gândesc la ce vreau, la ce am nevoie, dar totuși în contextul în care am lucrat. A existat un oarecare echilibru între izolare și muncă și am avut timp să respir. Înainte de lockdown era deja un pic prea aglomerat.”

În vara anului 2021, Endre a primit o invitație de colaborare cu Teatrul Regina Maria din Oradea care monta un spectacol în aer liber. După o perioadă de reacomodare cu repețiile, spectacolul s-a jucat și în deplasări, iar contactul cu publicul a fost puțin diferit, dată fiind reducerea capacității la 30% sau, în unele perioade, la 50%.  „Când am jucat la Carei, publicul era înfometat după ceva live. Carei mi-a rămas în minte pentru că simțeam că publicul era extrem de bucuros să ne vadă, să vină la teatru.”

 „După spectacolul de la Oradea a fost un gap mai mare când repetam și nu puteam juca, iar când am revenit pe scenă se simțea că nici publicul, nici noi nu mai suntem obișnuiți cu această întâlnire dintre noi doi. În scurt timp, totuși, am revenit la normal. Ce era ciudat la spectacolele cu capacitate redusă, că publicul era puțin diferit. De exemplu, când era ceva comic pe scenă, oamenii ar fi vrut să râdă, doar că fiind 2 metri între ei, se abțineau de multe ori, se simțeau reacțiile, dar înăbușite, ca și cum volumul ar fi fost dat la 20%. “

Momentan, perspectivele de viitor asupra teatrului nu sunt cele mai optimiste. Pentru sectorul independent, cel puțin, a devenit periculos de incomodă această situație. Teatrul online se poate face, dar își pierde din substanță, se deplasează în direcția opusă celei de la care a pornit- schimbul de energie dintre actori și public. Endre crede că totuși pandemia a trasat o direcție înspre  „cât de mult ne lipsește ceva ce ar putea să fie teatru, dar de multe ori nu mai e. La asta ar putea să ajute pandemia, cel puțin pentru mine a arătat clar faptul că ceva trebuie schimbat, că teatrul devine încetul cu încetul ceva care poate fi neglijat, că putem trăi fără teatru, deși ar fi frumos să nu fie așa. Pentru că eu chiar cred că e nevoie de așa ceva, numai că ce facem nu mai e esențial.”

Cu toții avem nevoie uneori de o rază de speranță de care să ne agățăm. Endre crede că un kit de supraviețuire al actorului pe viitor ar avea în centrul său a-ți găsi mereu ocazii să lucrezi, chiar și de unul singur.  „Dacă nu lucrezi la un proiect acum, fă exerciții de dicție, de mișcare scenică. Totuși, asta nu se poate face la infinit. Astea sunt lucruri importante, dar cu ajutorul cărora vrei să ajungi undeva să le pui în practică, pentru că e nevoie de experiență reală. Trebuie să practici meseria.”

Pandemia a și dat, dar cel mai mult a luat. Încercarea de a reveni la ce era înainte de Covid ar putea fi o pistă greșită, de aceea e important să ne reconectăm unii la alții în condițiile actuale, ghidându-ne după nevoile noastre de acum. Așteptările publicului s-au schimbat, la fel ca și consumul cultural. Nu știm cum va arăta viitorul, dar cred că e important să nu privim înapoi cu mânie, ci cu sufletul cât mai deschis spre ce ni se așterne de-acum încolo.