Despre emoții, teatru și adolescență

Iulie 2012. S-a tras cortina pe scena Teatrului „George Bacovia” din Bacău, dar publicul nu are nicio reacție. În sală e liniște deplină, iar cei patru adolescenți din distribuția spectacolului „Așteptând” rămân și ei înmărmuriți pe scenă, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Coboară pe scenă și creatorii spectacolului, Ella și Alex, care au stat la lumini și sunet. Au lucrat la proiectul ăsta pur și simplu pentru că se plictiseau în vara aceea și s-au decis să facă un spectacol după piesele „Angajare de clovni”, a lui Vișiniec, și „Așteptându-l pe Godot”, de Beckett.
S-au așezat toți șase pe marginea scenei, așteptând feedback-ul publicului, cum se obișnuiește la festivalul I.D. Fest. În sfârșit, au început aplauzele și sala s-a umplut de energia aceea înălțătoare și copleșitoare pe care doar un spectacol bun o transmite.
„Atunci am vazut că oamenii erau înmărmuriți, cu lacrimi în ochi și nu puteau să vorbească. Era o atmosferă super magică. A fost atmosfera aia care se creează rareori într-un teatru. Am mai întâlnit-o și eu la spectacole, dar nu mi s-a mai întâmplat să fac parte dintr-un proiect care să stârnească emoția asta.” Așa descrie Mirela Nistor -Ella, cum îi spune toată lumea- cel mai satisfăcător moment din viața ei profesională. „Culmea că e legat de Drama, pentru că teatrul din Botoșani nu prea merge și atunci există o mare lipsă de activitate. Este trist, într-un fel, că îmi trag energia din teatrul adolecent, dar pe de altă parte e și foarte mișto că fac asta și că am această posibilitate.” Despre spectacolul „Așteptând”, care a fost proiectul ei de suflet, spune că „era vorba despre trei clovni bătrâni care se întâlnesc la un casting și așteaptă în fața unei uși. Subiectul era, de fapt, soarta artistului care așteaptă și așteaptă și stă pe la uși și cerșește, practic, într-un fel, un job, cerșește un rol, vrea să lucreze, vrea să facă.”

Ella este actriță la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. A început să coleboreze cu teatrul încă din clasa a X-a. Era nevoie de o înlocuire în spectacolul „Decameronul”, fiindcă tocmai plecase o actriță, iar adolescenta Ella a ajuns să joace pentru prima oară cu actori profesioniști. „Eram singura de pe scenă care nu era actor de profesie și aveam un statut mai aparte. Pe de altă parte, îmi era greu la școală, că nu toată lumea era de acord cu ce făceam. Tot în liceu, cei de la teatru m-au prezentat regizorului Ion Sapdaru, căruia i-a plăcut de mine și m-a luat ca figurație în <Chirița>, după care, tot el m-a luat în <Ivan Turbincă>.”

Sursa foto: Pagina personală de Facebook

A făcut pauză de la teatru când era în clasa a XII-a, s-a concentrat pe bac și admitere și a intrat la Actorie la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași. Imediat după facultate, când s-a scos un post liber la Teatrul din Botoșani, Ella, fiind în anul I de Master, a fost angajată.
Legătura ei cu teatrul a pornit încă din copilărie sau, mai bine zis, a fost acolo dintotdeauna. Mătușa ei a fost și ea actriță, iar pentru Ella și familia ei, mersul la teatru era o normalitate. Cu toate că mergeau des la teatru, își amintește că era ca o zi de sărbătoare, în care își purtau cele mai frumoase haine. „De undeva de prin clasa a III-a eu deja știam că vreau să dau la teatru, era o chestie normală. Nu m-am gândit niciodată că aș fi putut fi altceva, simplu.”

În clasa a VIII-a, a intrat în Drama Club, trupa de teatru a liceului „A.T.Laurian”, unde era elevă. „A fost o greșeală a celor care făceau preselecțiile, fiindcă, de obicei, se specifica pe afiș că era pentru clasele IX-XII. În anul ăla au uitat să treacă IX-XII și s-au trezit cu mine; eram singura mai mică. Le-a plăcut de mine și m-au luat, fiindcă făceau un spectacol mai mare în care aveau nevoie de vreo 40 de oameni. Era un spectacol făcut de Victoria Bucun, după <Visul unei nopți de vară>. Era plin de coregrafie și atunci chiar era nevoie de mulți oameni.”

Încă de atunci, Drama Club a rămas o mare parte din viața ei, fiind coordonatoarea trupei de aproape un deceniu.

Nu face asta pentru venit, pentru că venitul e aproape inexistent. „E o pasiune foarte mare, îmi place extrem de mult să fac asta. M-a motivat și am reușit prin teatrul cu copii să rămân conectată la ce se întâmplă în țară, în domeniul ăsta. Teatrul din Botoșani nu este într-o perioadă prea roz de câțiva ani încoace, nu se întâmplă mai nimic pe aici de 3-4 ani. Nu mai vin regizori noi, clădirea teatrului este în renovare de ani de zile, sunt foarte multe probleme. Și atunci, cumva, pe mine toată treaba asta m-a ținut în priză la nivel profesional, pe lângă faptul că îmi face mare plăcere. Prin festivalurile de teatru adolescent am reușit să intru în contact cu oameni din țară, cu alți actori, cu regizori, cu oameni de teatru. Am văzut spectacole, m-am plimbat, am fost în locuri, am fost și la FITS (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu), de exemplu, unde nu am ajuns niciodată cu Teatrul din Botoșani.”

Sursa foto: Pagina de Facebook a trupei „Drama Club” Botoșani

Încearcă mereu să îi pună pe copiii cu care lucrează în situații în care ei nu s-ar vedea în mod obișnuit, să îi ajute să-și spargă prejudecățile pe care aceștia le au despre ei și să îi facă să înțeleagă că ei pot mai mult, fiindcă „niciodată nu știi ce ai putea tu să faci dacă nu te gândești la limitele pe care ți le impui.”

„Când încerci să explici cuiva cum să facă ceva pe scenă, treci și tu, inevitabil, prin același proces. Trebuie să treci o dată tu, mintal și emoțional, ca sa poti sa explici mai departe. Și mai și înveți de la adolescenți, pentru că ei au mai multă libertate și își îngăduie mai multe lucruri decât de îngăduim noi, adulții, iar chestia asta te ține fresh.”

Despre teatrul adolescent, e de părere că e foarte important în viața tinerilor care sunt pasionați de asta.  Mai ales în plan personal, Ella consideră că teatrul are un rol major în dezvoltarea adolescenților: „Își dezvoltă ideea de colectiv, pentru că teatrul este o artă colectivă și, vrei nu vrei, trebuie să înveți să lucrezi cu ceilalți, ceea ce te ajută și mai departe în viață. În plus, teatrul te pune în situația de a-ți depăși limitele, de a scăpa de penibil, de a nu-ți fi frică să te arunci. Un muzician, de exemplu, are ca instrument o vioară, un pian, dar actorul are ca instrument corpul lui. Și atunci, pe scenă trebuie să te expui cu totul, să te arăți pe tine, iar asta e o expunere dificilă, dar te face să treci niște bariere și să îți rezolvi anumite probleme pe care le ai tu cu tine.”

„Cred că e vorba de educarea viitorului public, adică oamenii ăia, care au făcut teatru în liceu, vor merge la teatru când vor fi mari. E un fel de culturalizare, să zic așa.”

Ella Nistor, despre teatrul adolescent

Drama Club nu este singura trupă de amatori pe care Ella a coordonat-o. A lucrat cu o trupă formată din câțiva tineri dintr-un centru de plasament, membri ai asociației „Happy”, care se ocupă de copiii din sistemul social. Totodată, a colaborat cu Liceul Tehnologic Special „Sfântul Stelian” Botoșani, unde a lucrat cu copii cu dizabilități. Descrie această experiență ca fiind interesantă și copleșitoare, proiectul fiind realizat cu ajutorul profesorilor de la acest liceu. Ella a lucrat și cu o trupă de adulți amatori, formată din câțiva deținuti de la Penitenciarul Botoșani.

„În toate contextele m-am simțit confortabil. Chiar dacă la început am avut niște prejudecăți, ele s-au dus imediat ce am cunoscut oamenii. Cea mai mare problemă pe care poți să o ai când lucrezi în astfel de situații este sistemul. Îmi plăcea să lucrez cu băieții de la penitenciar, să dezbatem textul, să repetăm, dar era foarte greu să intru în unitate, prin porțile de securitate, sau să obțin aprobarea de a intra cu un casetofon în penitenciar ca să putem lucra cu muzica din spectacol. Și la copiii de la <Sf. Stelian> m-am lovit de probleme cu unele cadre didactice care nu erau de acord ca elevii să aibă această activitate. Până și la Drama mai avem probleme cu unii profesori care pun piedici repetițiilor sau plecărilor copiilor. Deci am dat peste piedici care nu veneau din cadrul grupului, ci veneau din sistem sau de la oamenii din exterior, dar poate toate obstacolele astea fac ca totul să fie mai satisfăcător și mai palpitant.”