Pe coridoarele secției de neurochirurgie o tânără asistentă merge grăbită, aproape fugind și respirând greu, către salonul 24. În urma ei, alte 2 asistente, și ele grăbite, se îndreaptă spre același salon. Ușa salonului se deschide lăsând să se audă alarmele aparatelor. Prin mișcări rapide și precise ea întoarce rapid bolnavul pe o parte, oprește alarmele și cheamă doctorul. Odată ajuns la fața locului, doctorul rostește decizia „în camera de operație, acum!”. Astfel se prefigurează o zi agitată și plină, ca oricare alta, din viața tinerei asistente.

Tania Crăciun este o asistentă medicală în vârstă de 26 de ani, pe secția de neurochirurgie, compartimentul „terapie intensivă”. Lucrează în acest domeniu de 4 ani. Un om ca oricare altul, are vise, aspirații, crezuri, iar pe unele dintre acestea a ajuns să le vadă îndeplinite chiar sub ochii ei. Pentru ea, viața prezintă o perspectivă diferită deoarece a avut ocazia să o experimenteze „din spatele cortinei”.

Ea crede că a lucra cu oamenii este ceva frumos. Pentru ea, să îi ajuți pe ceilalți este un lucru important și care are propria sa frumusețe: „Sincer, să lucrezi cu oamenii e frumos. E frumos să vezi cum, prin ajutorul tău, oamenii se fac bine. Sănătatea e un lucru important iar această meserie te învață să prețuiești viața”.

O chemare

Întrebată cum și-a dat seama că această meserie este chemarea ei, Tania susține că pentru ea, provocările sunt oportunități. Îi plac provocările și crede că atunci când ceva nu e ușor de obținut, acel lucru are o deosebită valoare. Pentru ea efortul nu e ceva de care să fugi, ci o oportunitate de a crește: „Îmi plac provocările; știam că nu va fi ușor, lucru care m-a motivat și mai mult. Voiam să aleg ceva care să aibă un rost, un sens, ceva ce să fie relevant și important, așa că am ales medicina. Niciodată nu mi-a displăcut, știam că e un domeniu care mi s-ar potrivi”.

Cu toate acestea, ea crede că medicina nu e pentru oricine. Da, oricine își dorește cu adevărat asta poate să reușească, dar nu oricine este potrivit pentru această meserie: „Nu toți sunt dispuși să depună efortul necesar.” Acest domeniu nu este ceva în care poți să fii împlicat doar 15%. Nu e un domeniu în care poți să dai dovadă de indiferență. Medicina presupune seriozitate, dăruire, implicare și pasiune. Ceea ce faci poate să afecteze persoanele din jurul tău, poate să prezinte repercursiuni grave.

E de la sine înțeles că meseria pe care și-a ales-o a modelat-o ca persoană, a produs schimbări în modul ei de gândi, în modul de a înțelege și modul în care se raportează la diversele situații pe care le experimentează. Am întrebat-o: „Cum crezi că te-a schimbat această meserie ca persoană?”: „Sincer, am înțeles că e necesar ca tot ceea ce faci să pui mai presus de orice. La servici, munca ta e totul. Mediul de lucru poate să devină toxic, stresant și greu de controlat. Adesea îți e greu să faci față situațiilor și poți să clachezi, dar aceste lucruri te învață să faci față situațiilor diverse, să le gestionezi mai bine. Într-adevăr, poate să devină obositor, până în punctul extenuării”. Cu toate acestea, această meserie a produs o schimbare în ea, a făcut-o să crească, să se adapteze. Ceea ce în trecut părea imposibil, în prezent este ceva normal. Dacă în trecut nu știa cum să se organizeze și încotro să privească, acum știe care îi sunt responsabilitățile și ce presupune de fapt această meserie. Se poate spune că și-a asumat ceea ce a fost chemată să fie: ”Cazurile grave pe care le întâlnesc nu mai induc frica de moarte. Am devenit mai calmă, mai organizată, am deprins abilități sociale pentru orice situație. Moartea și suferința pe care le întâlnești, alături de extenuare sunt aspectele negative. Dar și acestea te întăresc.”

Tania se bucură de faptul că i s-a oferit posibilitatea ca prin ceva ce iubește și față de care arată pasiune să ducă un trai decent. Pentru ea banii nu mai sunt o problemă la fel de importantă precum reprezintă pentru cei din jur. Ceea ce primește pe munca depusă nu o face să își permită orice, dar îi conferă o siguranță financiară și o grijă față de care nu mai trebuie să fie preocupată mereu. Munca și responsabilitatea poziției de asistentă sunt singurele lucruri față de care i se permite să se concentreze după ce intră pe porțile spitalului.

Un ecou al morții

Ceea ce a marcat-o cel mai mult în cei 4 ani de lucru a fost moartea, alături de sentimentul de bucurie exprimat de acei oameni care au sfidat moartea și au avut ocazia să zâmbească din nou. Natura umană, prin slăbiciunea ei, suferința dar și bucuria au fost pentru ea cele mai intense trăiri experimentate: „Niciodată nu am mai întâlnit atât de multă moarte; dar, la polul opus, recuperarea și bucuria unui om care a scăpat de moarte e un lucru ce m-a marcat la fel de puternic. Viața e un lucru fragil…unii scapă, alții nu. Depinde de cum decide Dumnezeu”. Credința ei și maturizarea rezultată printr-un proces îndelungat îi permit azi să dețină o perspectivă proprie și personală asupra a ceea ce viața e, a ceea ce viața înseamnă.

Pentru ea, prima zi în compartimentul de terapie intensivă a fost plină de confuzie: „Nu știam ce caut acolo. Mă simțeam neîndemânatică, nu știam ce să fac și cum să-i ajut pe cei care aveau nevoie de ajutor”. De asemenea, cazurile foarte grave, pacienții ce prezintă multiple afecțiuni și se află la granița dintre viață și moarte o fac să se simtă uneori neputiincioasă. Aceste lucruri o fac să realizeze că puterea unui om are limite: „Te vezi neputiincios. Îți dai seama care sunt limitele puterii umane, care este limita omului”. Adesea aceste experiențe îi pot face pe medici și asistenți deopotrivă să fie descurajați. Mai mulți pacienți aflați în situații similare care nu reușesc să supraviețuiască pot produce în doctori și asistenți sentimentul de neputință. ”Pe de altă parte, aceste lucruri te pot împinge și spre a deveni mai bun, spre a învăța să faci mai multe, să fii mai priceput, să dai tot ceea ce ai mai bun ca să vezi rezultate”.

Între tristețe și bucurie, suferință și sănătate

Conform spuselor sale, pentru Tania familia este punctul de reper înspre care să privești atunci când nu știi cum să gestionezi suferința și tristețea de la locul de muncă, iar reușitele sunt „combustibilul” care adesea te ajută să mai parcurgi puțin din drum: „În familie, între cei dragi, îți recapeți bucuria și dorința de a merge mai departe. Faci tot ceea ce poți și sunt lucruri care adesea nu mai depind de tine. Viața oamenilor este în mâinile lui Dumnezeu. Această realizare vine cu timpul; reușitele, chiar dacă presărate pe alocuri cu înfrângeri, te încurajează. Începi să realizezi că înfrângerile sunt de fapt normale și fac parte din existența ta, ca om”.

În spatele „cortinei”

Pandemia actuală a provocat foarte multă suferință în întreaga lume. O situație fără precedent pentru generațiile actuale, pandemia a luat lumea prin surprindere într-un mod negativ. Personalul medical, medici, asistenți, infirmiere ș.a.m.d. au fost cei care au experimentat această situație din „culise”. Ei au avut accesul la cruda realitate care era de fapt în spitale, la suferința oamenilor și la efectele devastatoare ale virusului: ”A fost…ne era frică. Auzeam de doctori și asistente din alte țări care cedaseră din cauza extenuării. Când ieșeam de la pacienți pozitivi de Covid ne era teamă să nu duceam acasă virusul”. Cu toate acestea, în ciuda fricii, oamenii se adaptează. Tania, la fel ca mulți alții, a acceptat realitatea. O realitate crudă, însă cât se poate de reală. Pentru ea și pentru personalul medical implicat, adaptarea a fost singura opțiune. Pe chipul ei se poate observa un zâmbet „incomplet” când vorbește despre felul în care s-au desfășurat lucrurile, dar acest zâmbet lasă de înțeles că inima ei e încă plină de speranță: „Dar oamenii se adaptează. În timp, această situație a devenit parte din normal. Deși apar noi variante ale virusului, acum știm la ce să ne așteptăm. Situația, deși dramatică, nu este lipsită de speranță. Încă există speranță”.

În spitale în timpul pandemiei

Întrebată dacă ar schimba ceva din ceea ce a fost sau s-a petrecut în ultimii 4 ani, ea a răspuns că nu ar schimba nimic. Timpul nu ar trebui să meargă înapoi fiindcă ea nu putea să fie ceea ce e azi fără ceea ce s-a petrecut ieri: „Nimic. Nu aș schimba nimic. Am plâns, mi-a fost adesea greu, dar m-a făcut mai puternică. Cine sunt acum e rezultatul greutăților prin care am trecut. Cu cât a fost mai greu, cu atât rezultatul a fost mai satisfăcător. Nu cred că viața trebuie să fie ușoară. Mai bine ești pregătit pentru orice situație decât șă îți fie mereu ușor. Dacă îți e mereu ușor, vei ceda când va fi greu. Cine sunt și ceea ce sunt acum nu regret. Nu regret nimic”.