Îmi tremura inima de emoții până să ajung la Negrești. Cu o zi înainte să plec, prietena mea mi-a spus: „fată, dacă nu-ți place la Iași, să vezi tu cum e acolo…”. 

Îmi era frică fiindcă nu știam la ce să mă aștept și cum avea să mă afecteze. Anxietatea asta mi-a dat o durere de stomac care m-a ținut până m-am văzut la poarta asociației. 

Magda mi-a arătat secvențial mie (și altor mii de urmăritori de pe Instagram) de vreo doi ani de când o urmăresc, poveștile oamenilor pe care i-a ajutat cu hrană și încurajări.

Am văzut de toate: copii frumoși cu păr zburlit care se îmbulzesc la dulciuri, mame singure și lipsite de ajutor, bătrâni care plâng șiroaie când suflă în tort – toate astea în niște cocioabe dărăpănate cu pereți oblici în care se odihnesc doar șobolanii, sărăcia și resemnarea. Și totuși, am văzut atât de puține, fiindcă în realitate doar oamenii care au fost acolo știu.

În drum cu mașina spre casa asociației am văzut un culoar de maci pe marginea străzii. Peisajul părea unul din anul 2000. Magazinele alimentare sunt camuflate în case de oameni și porțile lor păzite de capre. Trec pe lângă un bloc izolat și mohorât, de culoarea nisipului.

Mă întâmpină 3 bărbați. Unul dintre ei poartă o șapcă roșie și pleacă către gardul casei, unde sunt agățate bucăți de tablă scrijelite cu îndemnuri dumnezeiești. Îngenunchează și scoate o cariocă neagră din buzunar cu care rescrie literă cu literă. Îmi spune: „Prima oară când am văzut-o pe doamna Magda am crezut că-i polițistă…”.

Gardul cu bucăți de tablă din curtea asociației

Se apropie un bărbat înalt, cu mustață deasă, despre care am aflat mai târziu că i se zice „fratele Monel”. Are fața senină și zâmbește cu toți dinții.

-Am venit să fac un portret despre doamna Magda.

-Ce frumos, Slavă Domnului!

„Sora i-a îmblânzit pe oamenii de aici. Tot Negreștiul o știe”. Vorbește de „sora” cu emoție în voce, asemenea unui tată mândru. Mi-a zis că au plecat odată în misiune în Bacău, unde oamenii sunt răi, „fiindcă primesc cel mai rar”. Copiii se agitau după dulciuri, bărbați sau femei se schimbau de haine să mai vină după o pungă. Au fost nevoiți să livreze pachete noaptea la porți, când lumea doarme.

Strâng mâna cu Magda și ne așezăm la masă într-un separeu de lângă clădirea asociației. Pe stânga mea stau rezemate de perete turnuri înalte, până aproape de tavan, de pachete cu gel igienizant. La baza lor, câteva cutii cu șervețele umede pentru bebeluși. În fața mea, pe dreapta,  o pereche de aripi de înger din carton gri suspendate se asortează cu varul pereților din spate.

„Sora” are o statură medie, cercei negri și sferici, păr blond închis și ochi căprui. Poartă un cardigan negru cu mâneci cu broderii colorate și are pe masă o agendă grea, cu copertă roz și lucioasă. Lângă, o cafea cu care a vrut politicos să mă servească.

Magda e bucureșteancă, mamă și viitoare soție. Vine dintr-o familie cu 12 copii și a fost copywriter la o firmă de design din capitală. „A fost odată când, nu știu, nu mă mai împăcam cu jobul, ajunsesem la un burnout de ăsta de eram obosită non-stop.” A lăsat luxul Bucureștiului pentru Negrești, oraș de care nici „primăriei nu-i pasă” și nu regretă decizia, fiindcă aici își îndeplinește misiunea. Totul a început de pe vremea când venea anual în misiuni aici fiindcă colabora cu un pastor. N-avea de gând să se mute. Până și o lună i se părea greu de rezistat. Dar aici a rămas –  ea și Bamți, cățelul afectuos și băgăcios adus din București. Fondează în 2011 Dragoste Desculță și construiește totul de la zero.

„Eu am început ce am început nu cu dorința de a face chestii practice, cât să povestesc perspectiva lor. Mi se părea nedrept faptul că toată lumea vorbește pe nedrept despre oamenii ăștia și-i cataloghează – și despre asistați sociali, și despre oameni care beau mult, și despre Vaslui. Mi se pare că-s puse niște etichete nedrepte și dacă săpăm puțin și ne punem în pielea lor nu cred că am fi făcut nimic diferit. Dorința mea a fost să scriu despre ce se întâmplă.” 

I-a făcut mare plăcere să scrie. Tocmai prin scris a procesat și afișat pe blog experiențele intense care au determinat-o să se stabilească definitiv aici. Dacă răsfoiești articolele de pe Dragoste Desculță, e greu să găsești „Ziua 1”. În 4 ani de activitate s-au documentat peste 360, toate scrise și publicate de Magda. Ar mai scrie și acum, dar nu mai are timp.

Iubirea pentru oameni și Dumnezeu îi dă putere să continue. Când locuia în capitală, vizita ocazional Negrești, dar doar pentru câteva zile. Vorbea cu lumea, le vedea suferința, sărăcia. Pleca, dar nu putea să plece cu totul, fiindcă mintea tot acolo îi rămânea. A prins drag de oameni fiindcă a empatizat cu ei și s-a dedicat îngrijirii lor până în punctul în care și-a neglijat nevoile: „E obositor, mie-mi place, doar că trebuie să fiu atentă că am și alte responsabilități”.

E sensibilă, dar și puternică în fața durerii altora, pregătită să sară în ajutor pentru oricine i-l cere. Dacă nu-i găsește ea, așteaptă să-i bată oamenii în poartă și pentru o îmbrățișare, un sfat sau un colț de pâine. A dat de veste în toate școlile și instituțiile să o anunțe dacă află vreun caz social pe care să-l investigheze și în care să se implice.

„Eu sunt cine sunt. Eu sunt cine spune Dumnezeu că sunt”

E omul potrivit la locurile potrivite. Ca să conduci o asociație nu-ți ajunge doar o inimă mare și inițiativă. E nevoie de spirit organizatoric, leadership, rezistență la stres și, în cele din urmă, o „gură mare”: „Poate și firea mă ajută. Când eram mai mică eram complexată că sunt cu gura prea mare, că-s nu știu cum, că-s tra la la, că-s prea dintr-odată, și-acuma au sens toate lucrurile astea pentru că în poziția în care sunt, m-au ajutat, n-aș fi rezistat altfel.”

Nu i-a fost mereu ușor, mai ales la început, când a avut nevoie de susținere să facă bine și cei dispuși să ajute n-au fost transparenți: „Dacă sunt oameni rău intenționați, eu prefer să nu dea nimic. Avem de toate deocamdată. Ne mai trebuie oameni, oameni ne lipsesc. Că resurse știu că sunt.”

Teodora, fata Magdei, oferind îmbrățișări în misiune

Să ajuți oameni care n-au primit sprijin în viața lor e mult mai complicat decât pare, mai ales dacă vrei să-i ajuți cu adevărat. Ca drept dovadă, „supărați că nu primesc lucrurile așa cum le visează”, Magda a primit și amenințări: „Ți-am zis, am fost la câțiva pași, încă n-am reușit să mi-o iau la propriu, da’ amenințări am primit…o groază”. S-a dus la case la care au ieșit oameni cu bâte, au înjurat-o și i-au zis că știu unde e asociația și o să-i facă rău: „Și-s mulți care știu că eu-s aicea și tot așa…că vin și că fac și că…sincer, nu știu, nu m-a…nu m-a impresionat niciodată. Am zis da’ uite, vă aștept, sunteți bineveniți”. Amenințările s-au mutat și la adresa fetei ei: „când aud de Teodora eu mă fac…pfai, devin leoaică”.

Magda și Teodora

Magda nu luase în calcul vreodată o logodnă. De fapt, știa că o să se întâmple, dar nu s-a gândit la asta și lucrurile s-au așezat de la sine, căci „așa e mai frumos, când nu le calculezi tu și le calculează altcineva”. Benny, viitorul ei soț, e din Negrești. 

Vine către masa unde discutăm și-i întinde o pană de păun: „Bună dimineața!”. 

A apărut din senin, dar a venit „la fix”, de „zici c-a fost trimis în misiune de cineva special”. E mâna ei dreaptă și o binecuvântare. El ascultă, înțelege și împărtășește același interes pentru poveștile și viitorul Negreștiului, din grijă și dragoste pentru casa lui: „Benny mă ajută la asociație de vreo 2 ani jumate și de cam de atunci a început și povestea noastră așa, el mi-a preluat mult din ce făceam, altfel nu cred că ajungeam la nivelul ăsta. Fără altcineva care să-mi țină spatele în situația asta eu nu reușeam.”

E greu să continui fără sprijin. Disperarea și suferința altora te afectează, oricât ai fi de tare: „La început mă băgam în cadă și făceam o baie fierbinte și ascultam un podcast despre oameni care au făcut chestii și au făcut diferența. Și o luam de la capăt”. 

E imposibil să ajuți pe toată lumea. Magda a realizat asta destul de repede. A intrat într-un blocaj psihologic care nu-i permitea să-și desfășoare munca, simțea nevoia de o pauză:  „Și psihic, e foarte greu. E o încărcătură de, câteodată…Deci eu am avut, nu demult, 2 luni în care n-am mers pe teren. Nu puteam. Deci mă ridicam, mă îmbrăcam și nu puteam să plec. Știi cum e, eu încerc să nu mă încarc foarte tare cu ele, încerc să văd partea pozitivă, mai ales la copii și la familii tinere eu nu sufăr chiar așa de tare, doar când e situația gravă. Dacă suntem acolo, suntem tineri, suntem sănătoși, puțin ajutor poate să schimbe perspectiva. La bătrâni e foarte diferit și foarte greu. Pentru că la ei nu știi dacă-i mai vezi data viitoare și de asta trebuie să-ți calculezi foarte bine și vorbele, și felul în care îi faci să se simtă, că am avut situații în care nu i-am mai văzut. Parcă e așa mereu urgent la ei. Ei sunt tot timpul o prioritate în povestea asta”.

„Avem regulile noastre”

Asociația construiește case de la 0, dar nu pentru oricine. Doar după ce evaluează potențialul familiilor pe care vor să le ajute. Magda investește în mod egal în oameni, dar doar dacă simte că aceștia pot gestiona cu cap resursele de care dispun: „Noi înainte să le facem case, am stat, ne-am împrietenit cu ei. Le-am spus: dacă noi facem asta pentru tine, tu ești responsabil să-ți trimiți copiii la școală. Am mers pe încredere, dar după ce întâi i-am verificat un pic. Nu am făcut la oricine. Sunt încă care au case dărăpănate, la care aș fi putut să fac case dintr-odată, dar am preferat să fac în altă parte, fiindcă știam că n-o să se schimbe nimic”.

Ajutorul nu se numără. Magda nu notează binele pe care îl face cu echipa, fiindcă asta nu face parte din misiunea asociației. Ajută cât și cum poate, din dragoste pentru oameni: „Faptul că am reușit să facem case, sunt  29 plus ce am renovat, alea nici nu le-am mai pus la număr…Cumva n-am vrut să adun o evidență. Mi-a zis cineva Măi, da ar trebui să-ți faci un bilanț, ajută, când întreabă cineva câte persoane ajutați pe lună. Păi da eu știu câte persoane ajutăm? Nu știu, nu știu cum să calculez. N-a fost niciodată despre număr, să dau o evidență”.

Am mers cu ea la hală, unde depozitează tot felul de lucruri care ar putea fi de folos oamenilor: saci albi cu haine, cărucioare verzi pentru copilași sau pentru bătrâni, cadre pentru paturi și alte obiecte de mobilă primite, frigidere, ventilatoare, până și un scaun dentar pe care urmează să-l doneze unui cabinet din sat.

Saci cu haine sprijiniți de perete în hală

Magda încearcă să responsabilizeze oameni și e dispusă să colaboreze cu ei pentru a-i ajuta să se chimbe: „Hai să lucrăm împreună! Dar dacă nu vor să lucreze cu mine și vor să lucrez doar eu pentru ei, eu n-am niciun interes. Ei fac schimbări, dar oamenii care au crescut într-un alt mediu se așteaptă la o schimbare de asta radicală, să devină dintr-odată omul care merge și se angajează la Iași și e cetățean model. Noi lucrăm bine și cu Protecția Copilului, cu asistenții sociali de aici, am înțeles că trebuie să lucrăm împreună. Ar fi minunat să existe câte un asistent care să stea după o familie de asta vulnerabilă să îi învețe”.

„Eu nu-mi pun limită cu cât de implicată sunt. Eu când simt că trebuie să fiu implicată, eu mă bag…cu tot”. Și de nu era, n-ar fi găsit metode să-i ajute pe oameni să-și depășească condițiile. Magda le dă bonuri de masă celor care vin și muncesc pentru ele, pe care și le decontează la primărie. Îi pune să revopsească literele de pe tăblițele din gard, să facă curat și multe altele. Prin asta, îi determină să se schimbe și să-și dorească mai mult, atât pentru ei înșiși, cât și pentru familia lor.

Ea iubește ceea ce face și o face cu altruism și prudență. E precaută cu oamenii și caută să le aline durerea. Pentru un om altruist, cel mai puțin altruist gest e să ceară ajutor. Și Magda nu-și asumă creditul, ci îl împarte cu echipa ei, pe care îi laudă pentru bunătatea și profesionalismul lor pe teren. Să ajuți oameni e un proiect mai complex decât pare la suprafață, și nu toți voluntarii sunt pregătiți să se confrunte cu imaginea fără filtru a sărăciei, rezultat al nepăsării atât a multor instituții care conduc, cât și a noastră.

Eforturile sunt răsplătite. „Suntem foarte apropiați de comunitatea asta. Am mers într-o zi și le-am văzut pe fetițe că se jucau de-a doamna Magda care dădea pungi, și mi s-a părut foarte fain. M-am gândit ce responsabilitate uriașă, dar pe lângă asta m-am gândit e bine că ei se gândesc și pentru alții și că nu suntem puși într-un loc doar să stăm să ne uităm.”

Magda îndrăgește copiii și le face fotografii de fiecare dată când merge în vizită la vreo familie care are. Și fiindcă i-a văzut așa frumoși, s-a decis recent să creeze un reper numit „Atlas of beauty” pe contul ei de Instagram, unde postează chipuri frumoase ale copiilor din Negrești și nu numai.

4 ani plini de realizări n-au dat niciun semn de aroganță în vocea Magdei, dimpotrivă. În Negrești am găsit doar un om modest și împlinit, care gândește și cu sufletul și deschide ușa și întinde o mână fără să se uite pe vizor, cu o dragoste cu adevărat desculță și oarbă. I-a îmblânzit pe oameni educându-i prin bunătate și le-a oferit încredere, într-un oraș în care nici țara nu are. Dacă ne-am înțelege cu toții scopul, am avea măcar câte o Magda în fiecare oraș. Și ce frumos ar arăta România…

Poze preluate de pe conturile personale ale Magdei de Facebook și Instagram.