În vacarmul din centrul Bucureștiului, parcul Cișmigiu aduce o deosebită liniște. Un zgomot liniștitor se naște din râsetele copiilor, din lătratul câinilor care se fugăresc și se caută printre oamenii care se plimbă încet. E sfârșit de aprilie. Soarele după-amiezii traversează parcul și încălzește iarba pe care stă o tânără cu picioarele goale. Tălpile ei mângăie iarba, iar întreaga imagine mă duce cu gândul la un tablou de la țară, din casa bunicilor. Fata de pe iarbă e Beatrice Arzoiu, o tânără artistă care se joacă trăgând concluzii despre viață, pe care le integrează apoi în colaje.

Beatrice cu motanul ei, George, în garsoniera din București
Beatrice cu motanul ei, George, în garsoniera sa din București

Beatrice a fost crescută de bunica ei, în casa părintească din comuna Pietroșița. În adolescență, s-a mutat la Târgoviște cu bunicul ei. Urma să facă liceul acolo, iar mutarea a fost necesară pentru a evita naveta. După liceu, alegerea facultății a purtat-o la București, unde locuiește acum, în chirie, într-o garsonieră. Inițial a vrut să dea la Facultatea de Psihologie. Gândindu-se mai bine, a ales Facutatea de Asistență Socială: „m-am gândit că e mult mai puternică, chiar ajută cu adevărat oamenii.” Însă, după 2 ani de facultate, Beatrice nu s-a simțit în apele ei. Odată cu venirea pandemiei, a ales să-și înghețe anul 3, iar cu timpul a renunțat de tot la ideea de asistență socială. „Mă gândesc acum că aș mai face facultate doar pe la vreo 30 de ani, ceva așa recreativ, aș alege filosofia.”

Fotografii alb-negru, cu textele: „nu știam al cui sunt”, „și eu eram al vieții”, „fără să fiu am fost mereu”
Fotografii cu text, din portofoliul artistei

Acum, Beatrice are 23 de ani și se ocupă cu crearea de colaje. A lucrat part-time la UNU Anticariat, de la Universitate și plănuiește să își ia o vară liberă. Îi plac cărțile vechi, filmele și muzica: „muzica îmi place s-o disec, mai ales muzica veche românească, romanțele și astea. Îmi place foarte mult să scriu, dar mi-e foarte greu să ajung la starea aia de scris. Am nevoie de o anumită stare de scris. Și în ultimul timp nu prea am ajuns la ea.”

Cărți vechi din casa artistei

Beatrice e pasionată de scris din copilărie: scria din clasele 7-8, iar în liceu mergea la cenaclul din Târgoviște. Încă nu scrie lucrări complete, mai mult schelete de lucrări, dar își dorește să continue să scrie.

„Din partea bunicii mai toți au fost artiști, scriitori, fel și fel. Mă rezum doar la bunicii mei, că ei m-au crescut, de aici îmi știu originile.” De mică desena cu mamaie. Bunica ei mergea să muncească la lume prin sat. „Cine avea bani să plătească o femeie să muncească toată ziua? Doar ăștia mai înstăriți, veniți de la Brașov, București, erau fel și fel de oameni.”

Așa a devenit pasionată de lucrurile vechi: „Prin discuții – m-au ajutat foarte mult discuțiile cu ei, în special cu o doamnă. Era puțin cam sărită de pe fix, că spunea că are pitici prin pod și chestii de genul. Dar știu că m-a dus odată fratele lui mamaie, Ionel, la ea și mi-a plăcut atât de mult.”

În vizita la acea femeie, copila a găsit o casă sumbră, plină de cărți și de tablouri, de mătăsuri de toate felurile. Beatrice spune că acea doamnă a fost un mare simbol pentru ea. Era balerină și i-a arătat lui Beatrice cum se dansează balet. Puneau muzică clasică la casetofon.

Mi-aduc aminte că, după ce mergeam pe la ea, îmi întindeam în cameră la Costel, celălalt frate al lui mamaie, un cearceaf alb. Luam toate eșarfele lui mamaie, un casetofon –  aveam un casetofon roșu –  și căutam mereu operă și tot felul de muzică clasică și dansam pe acolo. Era mai mult o stare de spirit, nu neapărat dansul ca dans. O aristocrație dintr-asta… boemă.

I-a plăcut acea stare de spirit și a ales să-și trăiască viața modest și asumat. În casă nu are lucruri noi. Toate lucrurile, mobila, obiectele, cărțile sunt „găsite la second, la anticariat, luate de acasă, de la Pietroșița. Ieftin.” Nici tehnologia nu-și găsește locul în garsoniera ei decorată ca o micuță cameră de muzeu. Nu are laptop sau calculator, ci doar telefonul și telefonul lui tataie, pe care se mai uită la filme. Are un casetofon care cântă în surdină și un blender. O bucătărie mică, cu strictul necesar, o baie cu faianță albăstruie, iar peste tot prin apartament sunt expuse colajele și creațiile ei.

Perete cu tablouri și colaje din garsoniera lui Beatrice
Colaje și fotografii cu text de pe peretele din holul artistei

Beatrice spune că și-a dat seama de un vag scop pe care îl are pe planeta asta și anume să împrăștie iubire și înțelepciune. „Îmi doresc foarte mult să am un copil, o familie. Îmi doresc foarte mult să am înțelepciune și maturitate, dar maturitate cu adevărat înțeleasă, de părinte. Ca să fii părinte trebuie să înțelegi cu adevărat ce faci acolo. Pentru energia pe care sigur o s-o simt cu copilul meu – e un alt fel de energie.”

Are multe planuri de viitor, gânduri de tot soiul. O încântă și ideea să fie educatoare, dar într-un sat. „În capul meu există numai utopii dintr-astea, cu verdeață. Uite, la mine în Pietroșița, e o energie foarte foarte frumoasă. Lumea e mult mai deschisă. Lumea abia aștepta să se salute pe stradă.” Vrea să se mute la țară. Anul trecut credea că pe vremea asta o să fie deja mutată la țară, dar spune că e nevoie de puțină muncă. „O să mai rămân aici în București, până îmi concretizez eu totul. Până găsesc un bărbat adevărat să-mi fac o familie. Nu pot să mă duc eu singură de nebună.”

În mintea ei, așa se gândea: se vedea alegând o viață de pustnică, „să stau numai în mintea mea și-n sufletul meu”. Dar a realizat că nu e bine așa. „Viața nu e despre asta. Este și despre asta, că avem nevoie de lumea noastră interioară foarte mult, că până la urmă pe noi ne avem cel mai sigur pe planeta asta. Dar viața trebuie împărțită și împărtășită. Nici să trăiești înconjurat de oameni care nu văd frumosul în viață. Uiți de tine.”

Când eram mică eram foarte inteligentă, foarte prezentă în lume, foarte spirituală. Mergeam la biserică, dar nu la slujbă neapărat –  îmi plăcea mie, simțeam energia divină.

Când a mai crescut, Beatrice spune că a uitat-o mult timp. S-a avântat în idei atee, agnostice, până acum doi ani.

„În martie sau în aprilie acum doi ani am avut o experiență foarte, foarte nasoală cu o țuică.” Băuse aproximativ un litru jumătate de țuică și aflase ulterior, de la prietena ei că a făcut „niște chestii destul de nașpa în seara aia”. Când s-a trezit a doua zi a reușit doar să deschidă ochii și să ceară apă, apoi a dormit toată ziua. „Eram în comă alcoolică. A doua zi cred că a fost zi de stat pe prispa casei, de meditat super la rece totul. După mi-am făcut un plan în care să ies din situația aia.” A căutat activități inspiraționale, cu care să își ocupe timpul, să se dezvolte.

 „Mi-a apărut lumina. Am văzut lumina. Am zâmbit cu toată puterea mea, în soare, a fost un moment foarte, foarte frumos. De atunci am început să calc desculță prin lume. Până toamna asta – când s-au întâmplat niște chestii nașpa: a murit tataie, a murit frate-su…” Atunci a început să se atace singură, să se saboteze: „că eu mă mai sabotez uneori și mă mai distrug așa singură. Și am cam picat. Ușor, ușor încep să-mi țin lucrurile. Să fie ok.”

Colajele pe care le creează o ajută foarte mult. Concluziile despre viață la care ajunge Beatrice sunt învățături care o ajută și pe ea, dar și pe restul. Ea vede colajele drept o reasamblare a vieții. În colajele ei, folosește doar elemente reale, din realitate. Spune că îi place foarte mult să se joace cu realitatea în care trăim. „Îmi place să ajung la niște concluzii cu ea. E o concluzie a realității ceea ce fac eu.” Beatrice vorbește de asumare și de faptul că „pentru a înțelege lecția pe care trebuie să o învățăm, trebuie să căutăm în noi.”

Cât trăiește, omul învață. Tănăra artistă vrea să înceapă să învețe. În ultimul timp, o pasionează medicina. Și-a cumpărat cărți accesibile, vechi, de medicină și a ales să o studieze singură. „Nu contează pentru ce. Am nevoie să învăț – e un exercițiu, e o stare. Mai ales că nu o să lucrez vara asta, trebuie să am ce face, nu pot să rămân așa, fără. Și la fel, omul trebuie să muncească, neapărat. Pentru sănătatea mentală și fizică trebuie să muncim.”

Arta ei se remarcă prin simplitate și sinceritate, două din cele mai importante principii după care se ghidează. „Nu-mi plac spectacolul, circul, chestiile astea făcute de fațadă. Nu-mi plac minciunile. Minciuna pentru mine e ceva cu care sunt foarte supărată de mică, nu suport minciuna. Îmi plac lucrurile sincere, simple, naturale. Ăsta-i principiul meu de bază. Dacă ceva nu e natural, nu e sincer…” Folosește un fundal alb, din foi vechi, „care exprimă trecerea asta a timpului peste lucruri și ele rămân totuși adevărate și în ziua de astăzi.” Și textul pe care-l adaugă e foarte important. Deși i s-a spus că nu s-a mai văzut ceea ce face ea, Beatrice nu consideră că  a revoluționat ceva cu asta, doar că și-a găsit „o rețetă a mea, personală, că am făcut ceva al meu. Se simte că e a mea chestia asta.”

Beatrice e de părere că toți oamenii pe planeta asta au o îndeletnicire: „Cu toții știm să facem ceva. Ar trebui să ne ducem după chestia asta, nu să ne băgăm în lucruri care nu sunt de noi, pentru că ne-ar aduce nefericire.”

De un an de zile trăiește din colajele pe care le face. Oamenii îi cumpără lucrările, e deschisă la propuneri de proiecte și a avut colaborări cu reviste precum DoR și Gen, revistă.

Imediat după ce termină un colaj, îl postează pe Instagram, iar pagina ei a reușit să strângă, în ultimii doi ani, peste 23 de mii de urmăritori. Consideră că arta trebuie să fie împărtășită: „E un medicament pe care-l facem pentru noi, dar e un medicament pentru tot restul lumii.”

Primăvara trecută a ținut 4 expoziții, pe strada Paris, din București, într-o casă dărăpănată, veche. Expozițiile au fost organizate de mai mulți artiști, iar oamenii au venit și le-au apreciat munca. „A fost și o să rămână locul meu preferat de expus”, spune Beatrice zâmbind. A avut o seară de vernisaj și la anticariat. Cei de acolo i-au dat o vitrină și o sticlă de vin. Expoziția a durat o săptămână și „chiar au venit oameni”.

Un plan al ei e să facă un soi de expoziție la ea acasă: „cu colaje, dar și doar așa, să stăm la un ceiuț, să vorbim”. Deși are doar o cameră, apartamentul ei deschide uși spre multe vieți de oameni, prin fotografiile ce umplu un întreg perete. Beatrice spune că e încă în lucru: „mai am de făcut peretele cu colaje, de unde e biroul și mai am de adăugat niște poze și de făcut câteva lucrușoare prin casă și apoi o să-mi deschid ușile”.