E ora 6:20, dis de dimineaţă, plină vară. Poarta verde, înaltă de fier e împinsă de primii ajunşi la aerodrom. După ce îşi parchează maşinile în locurile special amenajate, fiecare persoană trece pe la portar, pentru a semna foaia de prezenţă. Încet, încet, lumea se adună în foişorul din lemn – elevi, profesionişti din lot, instructori. Îi aşteaptă încă o zi plină. Iar în hangar, în spatele porţilor de tablă albă pe şine, pe care e inscripţionat „AEROCLUBUL BAIA MARE” cu majuscule, îi aşteaptă şi avionul – „An-2-ul”, după cum îl supranumesc cei de-ai casei.

hangarul Aerodromului din Baia Mare | arhivă personală

În scurt timp se dă startul la ziua de zbor, moment în care toţi paraşutiştii se pun umăr la umăr, pentru a scoate avionul şi a-l plasa pe pista de decolare. Apoi, „doamna Cristina” (Cristina Stenczel), comandanta de zbor, începe primul salt al zilei prin strigarea echipajului, format din 11 paraşutişti, care se pun, pe rând, la linia de ştart. Ultimul nume strigat, mult mai proeminent decât restul, este „Oanea”, care apare puţin mai târziu decât ceilalţi şi intră grăbit în hangar, încercând să se echipeze din mers cu paraşuta.

După câteva minute bune, avionul e sus, în văzduh. Aerul rece de dimineaţă se resimte din plin. Fiecare paraşutist e cu gândul în altă parte şi cu privirea în gol. Eu, la fel de pierdută în gânduri, stau pe ultimul scaun din partea stângă, încercând să găsesc modalităţi de a scăpa de emoţiile imense. În jurul meu sunt alţi elevi paraşutişti, la fel de îngânduraţi şi emoţionaţi ca mine. Doar o persoană pare că e ruptă de imaginea de ansamblu. Alex se uită pe fereastra mică a avionului, fără stres, parcă puţin plictisit, şi totuşi nerăbdător. Ulterior, când pilotul ne anunţă că am ajuns la 1200 metri, altitudinea dorită, pe direcţia de salt, uşa se deschide şi mi se confirmă faptul că omul acesta nu are deloc emoţii, întrucât îşi scoate capul pe uşa avionului, uitându-se în jos, fără griji. 3..2…1…iar la semnul instructorului, Alex sare nonşalant în gol, învârtindu-se o dată în aer.

arhivă personală

Alexandru Adrian Oanea, sportiv în cadrul Aeroclubului României şi totodată, membru al lotului judeţean (Maramureş) şi naţional de paraşutism, se mândreşte, la doar 23 de ani, cu participarea la două campionate internaţionale – în 2018 în Montana, Bulgaria respectiv 2021 în Siberia, Rusia. A participat şi la câteva etape de Cupă Mondială din Germania, Austria şi Slovenia, dar şi la concursurile anuale EEAC (East European Accuracy Cup). În plus, acesta participă de 6 ani încoace la Campionatele Naţionale de precizie a aterizării, clasându-se pe locul I în 2021.

Alex a început cursurile de paraşutism în anul 2015, la vârsta minimă legală de executare a salturilor cu paraşuta. Însă povestea sa începe cu mult timp în urmă: „Încă de când eram mic, o ascultam pe mama povestind despre experienţa ei în acest sport. Auzind de mic copil aceste poveşti, tot ce mi-am dorit a fost să împlinesc vârsta de 16 ani ca să pot să experimentez şi eu tainele zborului.”

Deşi Oanea face parte dintr-un mediu de oameni iubitori de adrenalină, pasiunea pentru paraşutism fiindu-i transmisă din familie, sportivul spune că „şi acum, după mult timp de la primul salt cu paraşuta, mama este în continuare îngrijorată de fiecare dată când ştie că sunt plecat pe undeva la zbor. Cu toate acestea, mă susţine şi se mândreşte cu mine şi cu realizările mele din paraşutism.” Familia sa l-a susţinut încă de la începuturi, lucru destul de important într-un sport atât de complex. „Nu s-au opus niciodată dorinţei mele de a zbura. Din contră, m-au susţinut încă de la început, de când am decis să urmez cursurile de paraşutism, având în vedere că suntem în familie doi zburători”.

Se spune că paraşutiştii nu uită niciodată primul salt, moment definitoriu pentru mulţi dintre elevi, care decid fie să renunţe complet, fie să continue această „nebunie”.   

Dacă ar fi să descriu primul salt într-un cuvânt, acela ar fi o interjecţie, şi anume WOW! . Acest wow înglobează foarte multe emoţii, o combinaţie între frică, libertate şi extaz. Primul salt a fost de departe cea mai intensă experienţă din viaţa mea, îl ţin minte perfect şi acum.

Oanea

„S-a întâmplat în 14.07.2015 şi pot să spun că în acea zi s-au petrecut o mulţime de lucruri noi pentru mine. Aceea a fost ziua în care am zburat pentru prima oară cu avionul, şi nu cu orice avion, ci cu unul care avea uşa deschisă, îşi aminteşte el cu nostalgie, dar şi ziua în care am sărit pentru prima dată cu paraşuta.”

Alexandru Oanea pilotând paraşuta | arhivă personală

Bineînţeles, Alex a făcut parte din grupul elevilor care a decis să nu încheie experienţa cu paraşutismul, după primul salt. A continuat să se prezinte la aerodrom zilnic, învăţând şi experimentând ceva nou de fiecare dată. „Momentul în care am realizat că sunt condamnat pe viaţă la acest sport, a fost pe la saltul al zecelea, când am început să gust din căderea liberă – partea cea mai frumoasă a paraşutismului. Pot să confirm că acea stare de libertate şi adrenalină pe care o simţi în timpul căderii în gol este ca un drog, de care nu mai poţi să te laşi vreodată.” adaugă el.

În paraşutism, căderea liberă începe în momentul în care paraşutistul părăseşte aeronava şi se finalizează când paraşuta este deschisă. În timpul căderii libere nu există nimic care să intervină împotriva căderii propriu zise – nu există cabluri, coarde sau alte elemente ataşate de paraşutist – şi se urmăreşte realizarea unei căderi stabile şi echilibrate, concomitent cu cronometrarea timpului de cădere şi urmărirea altimetrului, ataşat pe mâna sportivului. De obicei, căderea liberă durează aproximativ 10/15 secunde, pentru paraşutiştii care sar de la 1200/1500 m. şi poate ajunge la durata de 2, 3 minute, în funcţie de înălţimea la care se efectuează saltul şi viteza de cădere. În mod obişnuit, un paraşutist poate ajunge la viteza de 190 km/oră în cădere liberă, însă aceste valori depind de greutatea persoanei şi de echipamentul de zbor.

arhivă personală

„Saltul, pentru mine, reprezintă acel moment în care nu ai timp să te gândeşti la ce a fost sau la ce va veni. Ştii că eşti acolo, atunci, şi că trebuie să faci un singur lucru. Ce este foarte tare la paraşutism este că te aduce în prezent şi trebuie să savurezi momentul respectiv.” mărturiseşte Oanea.

Totuşi, ca în orice sport, şi în paraşutism există momente mai grele, când situaţia nu e prea roz. „Aş minţi dacă aş spune că nu am vrut să renunţ niciodată. Am vrut să renunţ la finalul primului meu sezon de paraşutism, când a trebuit să susţin examenul pentru obţinerea licenţei de paraşutişti şi am eşuat.” spune Alex. „Cea mai dificilă parte a acestui sport, din punctul meu de vedere, ţinând cont de experienţa concursurilor la care am participat, este autocontrolul şi gestionarea emoţiilor.”

Un studiu statistic realizat de Andreea Zoica – autoare din cadrul Clubului Sportiv BENZOI Aviation, Sibiu – asupra activităţii de paraşutism în România, arată o scădere a numărului de paraşutişti activi în România în 2016 şi 2017, cât şi un număr scăzut de membri paraşutişti, comparativ cu alte ţări dezvoltate. Nu există, însă, informaţii publice mai recente, legate de piaţa de paraşutism din România.

Motivele pentru care românii renunţă de la începuturi la acest sport sau nu iau deloc în calcul practicarea acestuia nu sunt bine definite, însă pot varia de la lipsa de promovare în media, până la frica de eşec, sau teama de alte incidente neprevăzute. „Cu toţii avem incidente, mai devreme sau mai târziu, deoarece sunt lucruri care se întâmplă, însă este important modul în care le rezolvăm. Am avut şi eu câteva incidente, atât la deschiderea paraşutei, cât şi la aterizare, însă, spre norocul meu, au fost minore – o entorsă, un deget fracturat. Dar s-au vindecat şi mi-am continuat traseul în aest sport minunat. De-a lungul aniilor, am realizat că frica este foarte bună în acet sport. Frica te poate scăpa de o mulţime de lucruri mai puţin plăcute.” spune Oanea.

„Paraşutismul este, într-adevăr, un sport foarte periculos şi riscant, deoarece viaţa ta depinde de o bucată de material şi de nişte aţe, însă dacă respectăm nişte reguli simple, totul devine foarte sigur. Este adevărat că se întâmplă accidente, însă acele accidente se petrec exclusiv din culpa noastră, a paraşutiştilor. Echipamentele sunt foarte sigure, întreţinute şi sunt verificate periodic.” adaugă sportivul.

Pe bună dreptate, deşi paraşutismul este văzut drept un sport plin de adrenalină şi pericol, rata de mortalitate în paraşutism este de 0,006 decese la 1000, adică un deces la fiecare 167 mii de salturi. Aceste date arată că e mai probabil să murim din cauza unui fulger, muşcaţi de un câine, înţepaţi de un viespe sau într-un accident rutier, decât din cauza unui salt. Siguranţa acestui sport e dată şi de echipament. La fiecare zbor, un paraşutist foloseşte două paraşute, verificate şi iar verificate. Paraşuta de rezervă poate fi pliată doar de un instructor autorizat. În plus, fiecare paraşută e dotată cu un aparat performant de deschidere automată, pentru situaţii de urgenţă.

Alexandru Oanea – salt cu paraşuta

În contrast cu opinia generală legată de riscurile paraşutismului, Alex îşi găseşte liniştea în acest sport: „Pentru mine, saltul cu paraşuta reprezintă momentul în care mă refugiez de lumea asta nebună, deoarece mereu după un salt, mă simt mult mai energic, mai pozitiv, mai puternic şi uit de toate problemele.” Ceea ce îl motivează pe tânărul sportiv în ce priveşte paraşutismul, sunt prietenii pe care i-a dobândit pe parcursul timpului: „Prieteniile legate în aceşti ani, de când am intrat şi eu în pâinea paraşutismului, mă ţin în continuare legat de acest sport, dar şi sentimentul de refulare pe care îl trăiesc de fiecare dată când sar.” În plus, tânărul spune că are o mulţime de exemple de urmat, oameni de la care învaţă multe: „Încerc să iau părţi bune de la fiecare persoană şi să mă inspir să fiu eu mai bun decât mine, în fiecare zi.”

PERFORMANŢĂ ŞI ECHILIBRU

În viaţa de zi cu zi, Alexandru Oanea este student la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, practicând paraşutismul în special pe perioada călduroasă a anului: „Pe parcursul unui an fac undeva între 150 şi 200 de salturi, deoarece sezonul de paraşutism începe în primăvară şi durează până în toamnă, de regulă, când este vremea frumoasă. În timpul sezonului zburăm oriunde în ţară, unde există infrastructură pentru aşa ceva, dar şi în afara ţării, când mai plecăm la câte un concurs.” În momentul de faţă, sportivul are peste 900 de salturi cu paraşuta şi încearcă să îşi gestioneze cât mai bine timpul între studenţie şi performanţă.

„Este destul de dificil să te împarţi între facultate şi pasiune, deoarece sunt genul de persoană foarte perfecţionistă şi mereu ţintesc să scot ce e mai bun pe toate planurile, însă bineînţeles că au existat momente în care trebuia sacrificată una dintre cele două, şi să mă dedic celeilalte. Dar aşa e în viaţă, trebuie să faci sacrificii. În aceşti ani, în care m-am zbătut să dau ce am mai bun pe ambele fronturi, am realizat că dacă îţi doreşti cu adevărat, poţi să le faci pe ambele.” spune Oanea.

arhivă personală

Paraşutismul l-a întregit pe Alex, aducându-i multe rezultate deosebite de-a lungul anilor: „Au existat mai multe împliniri ale mele ca paraşutist, cum ar fi prima participare la un campionat mondial, sau prima participare la un show aviatic, însă de departe, pot spune cu toată sinceritatea că cea mai mare împlinire a mea a fost în momentul în care am ieşit pentru prima dată campion naţional la precizia aterizării.”

Oanea la Campionatele Mondiale din 2018 şi 2020 | arhivă personală

Alex practică paraşutismul de performanţă în disciplina precizia aterizării, fapt pentru care susţine că la fiecare salt, fie de antrenament, fie de concurs, emoţiile încep abia în momentul în care se apropie de aterizare. „Încerc de fiecare dată să aterizez cât mai precis, cât mai aproape de targhet. Normal că paraşutismul presupune mult mai mult decât aterizarea, cum ar fi căderea liberă, însă pe aceasta o tratez ca un bonus care mă ajută să mă încarc cu adrenalină şi să dau ce este mai bun la etapa care contează – aterizarea la punct fix. Pentru mine emoţiile au un efect constructiv, deoarece acţionez mult mai bine sub presiunea acestora.”

Oanea – precizia aterizării | arhivă personală

Pe plan profesional, însă, sportivul are planuri în domeniul justiţiei, fapt pentru care paraşutismul rămâne doar în stadiul de hobby, nu şi acela de job. Totuşi, Oanea îşi doreşte să facă performanţă în continuare:  „Îmi doresc să reprezint România la cât mai multe competiţii şi să aduc cât mai mulţi oameni în acest sport minunat, să experimenteze şi ei cum este să vezi Pământul din alt unghi.”

Deşi „Paraşutismul nu este un sport pe care ar putea să îl practice oricine”, Alex îl recomandă cu căldură: „Merită încercat măcar o dată în viaţă, trebuie ataşat la bucket list. Sportul acesta, la nivel mai avansat, îl practici doar dacă eşti pasionat. Să sară o dată, chiar recomand tuturor.”

PARAŞUTISMUL ÎN ROMÂNIA, DIN PERSPECTIVA UNUI PROFESIONIST

„Paraşutismul este un sport mai atipic, iar românii nu-l prea înţeleg. Majoritatea oamenilor îl confundă mereu cu parapantismul, însă, tot timpul când ne văd zburând, se uită fascinaţi, în special copiii.” În România, comparativ cu alte state mai puternice din punct de vedere economic – Franţa, Germania, Italia, Rusia – acest sport nu este prea dezvoltat, nu este exploatat la maxim fiindcă nu se investeşte atât de masiv în performanţă. „Însă suntem mulţumiţi cu ce avem şi suntem recunoscători că putem să practicăm acest sport fără să scoatem bani din portofel, deocamdată.” mărturiseşte Oanea recunoscător.

Aeroclubul României însumează 15 aerodromuri în diferite locaţii din ţară, iar din punct de vedere al infrastructurii, sportivul povesteşte că „stăm foarte bine”. Unele locaţii sunt proaspăt renovate, celelalte sunt în curs de restaurare, iar pe partea tehnică aeroclubul naţional se poate lăuda cu echipamente de ultimă generaţie în orice ramură, fie că este vorba de paraşutism, planorism sau zbor cu motor.

„Bineînţeles, în toate sporturile există probleme, în special în România. În paraşutism, problema cu care m-am confruntat mereu este birocraţia prea multă. Dar consider că până şi această problemă este justificată – are scopul de a diminua evenimentele neplăcute, care se mai petrec şi de a-l face un sport cât mai sigur.” adaugă Alexandru.

Alex explică şi că în fiecare stat, situaţie similară şi în România, există 2 tipuri de paraşutism: militar, respectiv sportiv.  „Nu pot spune că a avea paraşutişti este nevoia indispensabilă a unui stat, deoarece noi suntem paraşutişti sportivi, nu paraşutişti militari, care execută misiuni pentru ţara lor. În paraşutism, la fel ca şi în orice alt sport – fotbal, baschet, handbal – avem un lot naţional reprezentativ al României şi participăm la competiţii internaţionale în numele ţării, încercând să aducem cele mai bune rezultate. Consider că aportul nostru adus ţării este vizibil prin prisma rezultatelor noastre de la competiţii”

În ultimul an, Aeroclubul României a avut peste 730 de elevi înscrişi la paraşutism sportiv, care au urmat cursurile teoretice şi au susţinut examenele de finalizare a modulului teoretic. Dintre aceştia, aproximativ 500 de cursanţi au fost admişi pentru pregătirea practică în zbor/salt, care are loc în aerocluburile de pe tot teritorul ţării, anual. Pentru a breveta, elevii trebuie să execute un număr de minim 25 de salturi şi minim 90 de secunde de cădere liberă. După obţinerea brevetului de paraşutist, sportivii pot ajunge în lotul judeţean, antrenându-se pentru participarea la competiţii naţionale.

Cel mai bun sfat pe care îl pot recomanda unei persoane care vrea să se apuce de paraşutism, ar fi să ia totul treptat, cu paşi mici, dar siguri, şcolastic, să nu sară etapele, să fie perseverent, răbdător, dar şi foarte modest.

Alexandru Oanea
arhivă personală

Imagine principală de Mario Majer de la Unsplash.