Elicea de la Moara de Vânt

Atunci când animalele vin la tine doar pentru că le este foame le ești sursa de hrană și poate stăpân. Totuși, unii oameni reușesc să-și facă o familie, le sunt părinți și prieteni. 

Wilhelm Dietrich are o familie de vreo 250 de suflete și le-a oferit o casă generoasă de câteva hectare bune unde animalele se plimbă libere în țarcurile lor, neînghesuite de lăcomia umană. 

În comuna Ciurila, lângă Cluj se ascunde munca unui sas reîntors acasă, în Transilvania. De 10 ani, adică de la 57 de ani, muncește la „Moara de Vânt”, un parc de agrement care a pornit de la dorința de a construi o moară de vânt ca pe vremuri și din iubirea pentru animale.

Undeva departe, mai ales dacă mergi pe jos, se ascund toate animalele pe care ți-ai dorit să le vezi vreodată. 

Obosită după drumul lung ajung în fața parcului, observ un spațiu de mini-golf și poarta mare de lemn. Intru. O mână de muncitori și un domn în vârstă construiesc un gard, spațiul înconjurat se întinde cât vezi cu ochii (și nu port ochelari). Salut timid și domnul îmi zâmbește călduros.

Invitată să vizitez parcul, mă simt putin pierdută, atâtea drumuri pe care aș putea păși. 

În timp ce trec pe lângă garduri, făcându-mi note mentale să merg și peste tot, animalele se joacă între ele sau se plimbă liniștite pe teritoriul lor. Fiecare are un adăpost, apă și muncitorii se pregătesc să le hrănească.

Parcă mai libere ca mine, mă privesc curioase, sperând să le fiu sursă de hrană sau să le las în pace -în funcție de personalitate.

Întors pentru că și-a regăsit iubita din liceu, Willie, cum îi spun prietenii, a întâmpinat mai multe dificultăți în România, decât în Germania când vine vorba de a deschide o afacere. Dezamăgit de diferența de claritate și promisiunile false crede totuși că trebuie să fii optimist și să mergi mai departe. Nu e ceva ce se învață ușor, trebuie să fii omul.

Întotdeauna mi-am spus, de când sunt tânăr, dacă ăla poate, pot și eu. Acuma n-o să zbor pe lună că așa de deștept nu-s (râde), dar cu munca… ăsta mi-a fost harul să muncesc și să-mi placă să muncesc. Sigur, sunt multe pe care le gândesc și în multe cazuri observ că-s puțin înaintea lor, dar asta nu-i deșteptăciune, îi perseverență, îi voință.

După aproape 67 de ani de luat decizii, atât în viață cât și în afacere domnul Dietrich împărtășește din experiența sa cu noi.

A avut și o crescătorie de cincila în Germania, iar iubirea față de păsări se vede atât prin numărul lor, cât și prin grija pe care le-o poartă

A crescut la țară și spune că de aici are pasiunea pentru animale și liniștea din zona, n-ar pleca de aici, deși soția ar vrea, el spune ca „aici e cel mai fain”. Preferă să muncească în loc să-și ia vacanțe. Vrea să aducă doar animale care s-ar potrivi cu peisajul și care s-ar integra, fără lei sau alte animale care mai mult s-ar chinui.

Spune că nu face diferențe, dar are un animal de suflet, unul primit cadou, Dancing Blue-Eye Boy. Ține mult și la căprioarele pe care le-a luat pentru el mai mult.

Viața pe care o are parcul e clar că izvorăște și revine tot la proprietar.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *