E opt fără un sfert, se aud uși deschizându-se, pașii grăbiți se aud în ecou pe granitul holului de la parterul școlii. E vară, afară e însorit și luminile becurilor sunt stinse. Geamurile mari reflectă siluete de statură mică, purtând haine colorate, ce se desprind de pereții albi ai holului. 

Au rămas câteva minute până la începerea orei. E luni, toate cele trei orare au consemnate „Comunicare în limba română”. Sunt trei clase de copii, 15 bănci poziționate atent într-o sală care pare a fi mai mică, odată ce băncile vechi și mâzgălite se umplu. 

E opt fix, copii vorbesc între ei, se simt entuziasmați, ies din bănci și se așază la loc pentru o discuție rapidă cu ceilalți colegi, un schimb de creioane sau un dans rapid învățat de pe Tik-tok. 

„Tu știi Savage Love?”, mă întreabă o fetiță din clasa a II-a. O întreb, puțin mirat: „Ce-i aia?”. Își mișcă mâinile rapid în aer timp de câteva secunde, gesticulând ceea ce pare a fi un dans pe ritm. În pauză, abia, voi afla că se referea la trendul de dans de pe Tik-tok, după melodia lui Jason Derulo, Savage Love. 

E trecut de opt de câteva minute, dar încep să se audă pași grăbiți pe hol, și ușa se deschide. Copii uită de tot ceea ce făceau înainte, se poziționează rapid lângă bănci, cu spatele drept, înspre ușă. Într-un cor silabic, se aude „Bu-nă di-mi-nea-ța!”. Scurt, răspicat, cu o figură teatrală, doamna Paula Lela le răspunde înapoi “Bună dimineața!”

Mama este una dintre cele două învățătoare la o școală mică din județul Arad, Școala Gimnazială din Tauț, și are 49 de ani. Peste jumătate din viață, adică de la 18 ani, și-a petrecut-o în catedrele mai multor școli din județul Arad.

Părinții și copii nu au voie să i se adreseze cu „doamna învățătoare”, crede că cei mici nu ar trebui să învețe să respecte o persoană după titulatura sa, ci mai degrabă omul din spatele instituției.

Anul acesta se împlinesc 22 de ani de când predă aici, 30 de când se află în învățământul românesc. 30 de ani de catedră, de schimbări în sistem, de evoluție și generații de copii. Unii dintre primii ei elevi își trimit astăzi copii la școală, în aceleași bănci. 

Fotografie din arhivă, 1 iunie 2009

Drumul începe odată cu finalul clasei a 8-a, înainte de treapta întâi. În vara lui ‘87 a dat admitere la Liceul Pedagogic din Arad, la singura clasă din județ. 34 de elevi într-o singură clasă, trei copii pe un loc la admitere.

Examenele de admitere au fost multe: probă vocală, recitare de poezie, dicție, desen, caligrafie și educație fizică. „Comuniștii ziceau că un învățător trebuia să aibă dicție bună, să nu fie sâsâit…să aibă mână la desen…să fie expresiv, să atragă atenția copiilor”. 

Au fost zile întregi de pregătire: „îl ascultam Ion Caramitru de fiecare dată când îl prindeam pe radio recitând poezii, interpretasem, pe scenă, : Ce te legeni? a lui Eminescu”

Perioada liceului a fost rigidă,cu o „lipsă acută de spirit critic și libertate în gândire”. Erau abuzuri psihice, zilnice: „Îți ziceau tovarășii profesori, cu larghețe: «Știi consecința faptelor tale, nota 3! Prezintă carnetul!»”

„Eram un mic robotel, care se mai defecta, câteodată mai plângeam, acasă, când veneam de la școală. Nu mai puteam, erau foarte multe materii. Trebuia să învăț și la educație fizică.”

Revoluția oferă deschidere spre idei noi în educație. În ‘91 termină liceul și merge pentru un an în pregătire, la București, printr-o oportunitate dată de Ministerul Educației, unui număr de aproximativ 100 de tineri învățători. Învață despre sistemul alternativ de educație Waldorf . Pentru un an este singura învățătoare din județul Arad care predă într-un sistem special. 

Prima ei clasă, clasa I, predată în sistemul alternativ, a fost alcătuită chiar de ea. Vara de dinaintea începerii cursurilor o prinde împărțind flayere mai multor părinți. Simte că face parte dintr-o schimbare a unui sistem mult prea rigid.

Din arhiva personală – mama la finalul clasei a XII-a

Ideea, însă, a fost destinată eșecului. „Mă simțeam marginalizată. Mulți părinți considerau că Școala Waldorf este destinată copiilor cu dizabilități sau handicap.” Școala Wadorf este o alternativă libertină de educație, rezumativ: „nu aveam catalog, deci nu dădeam note…nu aveam manuale…eram focusați pe practică și abilitățile artistice”.

După ce aduce prima sa generație până la capăt, Paula merge înapoi în sistemul pentru care a fost pregătită. ,,Am vazut-o ca pe o experiență profesională, totuși, veneam după 45 de ani de comunism, mi-am dat seama rapid că proiectul era sortit eșecului”.

Pentru mulți ani, salariul era mult prea mic. „Până în 2015, ne înfioram că salariul nostru era cât al unui muncitor de fabrică”. Din primul salariu, la 20 de ani, tânăra învățătoare reușea să-și cumpere o pereche de blugi, ,,o bluzică de la turci”, o pereche de adidași albi de import, să-și plătească abonamentul de tramvai și rămânea cu mărunțișul de țigări și cafea.

Noiembrie 2000 – o lună neagră în învățământ, greva profesorilor. „Eram la limita suportabilității, nu ne ajungeau banii pe mâncare”. Erau zile în care te săturai din pâine cu margarină Delma, cu Căpșuni. 

Timp de o lună, profesorii nu mai predau. „Noi mergeam la serviciu, ideea nu a fost să nu vină elevii la școală, puteau sa vină la școală, îi supravegheam, dar noi nu predam. Deja dupa 10 zile, elevii nu au mai venit.“

Lupta de supraviețuire în sistem este una continuă, deși salariul aproape că se dublase luna următoare, o sumedenie de alte probleme ale sistemului șubred continuă până astăzi. Materialele puține, lipsă de grijă și suport din partea părinților, educarea copiilor cu probleme speciale și a celor din medii dezavantajate, clasele simultane, muncă peste program, sunt toate părți pe care sistemul nu le ia în considerare, dar care cad pe umerii învățătorului.

În aproape fiecare generație, de când predă la Tauț,  se întâlnește un copil cu probleme speciale, care necesită efort specializat. Când un astfel copil se întâlnește într-o generație cu trei clase simultane, și când, de cele mai multe ori, nici școala, nici părinții nu au posibilitatea să acceseze suport special, doamna Paula trebuie să ia copii peste vară, la ore suplimentare.

Marta are 9 ani, face parte din comunitatea de romi din sat, este în clasa a III-a. În această vară, va veni săptămânal la câteva ore de pregătiere suplimentară, acasă la învățătoare. Are deficiențe de învățare. Nu știe încă să citească, nici să scrie. Ca ea sunt mai mulți copii care au venit vara la pregătire peste program: „Am copii ăștia pe conștiință, nu am cum să-i las așa” 

E pauza mare, copii se joacă în curtea școlii, doamna învățătoare își ia o cafea cu un leu de la aparatul din hol și iese afară, în fața școlii. N-a mai fumat de dimineață, când a venit la școală. Stă alături de femeia de serviciu și profesorul de istorie, vorbesc despre ,,derbedeii din gimnaziu” și cum doamna directoare a cumpărat deja lavabila pentru pereți, când se vor renova clasele, la vară. Elevul de serviciu sună clopoțelul.

Trec cinci minute de la sunare, aceeași pași pe hol. De data aceasta, copii nu mai sunt atât de radianți, au obosit de la alergatul din pauză. Caiete și manuale noi se deschid. Clasa a III-a și a IV-a au Științe ale naturii, clasa pregătitoare se pregătește de Arte Vizuale și Activități Practice.

„Cel mai mare dușman al învățătorului, care conduce clase simultane, este timpul”. În timp ce o clasă este activă în învățare, este atentă la tablă, la lecția învățătorului, celelalte clase vor face exerciții sau activități individuale. Este un joc continuu de atenție. 

Școlile mici nu vor putea avea clase omogene, copii sunt puțini. Există un întreg mecanism. Dacă copii sunt puțini, înseamnă că populația este îmbătrânită. Dacă nu există prea mulți tineri în sat, înseamnă că nici starea economică nu este una prea bună. Dacă starea economică a părinților nu este una bună, iar copii trăiesc într-un mediu precar, aceasta se va reflecta, inevitabil, și asupra educației lor. 

Sunt cazuri de copii care nu vin săptămâni în șir la școală. Sunt cazuri de copii a căror părinți nu sunt alfabetizați. Sunt cazuri de părinți pentru care un copil care muncește în gospodărie este mult mai valoros decât un copil care merge zilnic la școală. Sunt cazuri de copii a căror părinți sunt plecați în străinătate, lăsați în mâinile unor bunici sau reprezentanți legali neglijenți.

Mama le-a întâlnit pe toate. 

La nivel național unul din zece copii din mediul rural nu frecventează deloc școala. Aproape un sfert (24%) dintre copii din mediul rural nu sunt ajutați de nimeni atunci când nu se descurcă la teme. 88% dintre adulții din mediul rural au absolvit cel mult o școală postliceală. (World Vision Romania, Bunăstarea Copiilor din Mediul Rural)

Din 2007, odată cu intrarea României în UE, printr-o directivă de la Bologna, învățătorilor pregătiți în liceele pedagogice comuniste li s-a cerut să aibă studii de licență. O nouă provocare a sistemului. La 34 de ani, când eu aveam doar 5 ani, mama începe o facultatea, urmată de masterat, și alte zeci de cursuri de formare continuă, cerute de stat pentru a obține un număr de credite, rar și mult prea puțin decontate de școală.

Neștiind ceea ce aduce ziua de mâine, câți copii se vor înscrie la școală de la anul, te simți presat să ai un dosar profesional încărcat. Cu cât ai mai multe diplome, credite, certificări, cu atât mai mult ai șansa de a râmâne în școală, la o eventuală reducere de post.

E 12:00, jaluzelele sunt trase, clasa pregătitoare pleacă acasă, părinții îi așteaptă deja în fața școlii. Cei mari continuă ora, nu au apucat să termine exercițiile de la tablă. Vor face, totuși, o pauză în timpul orei de curs. Urmează Muzică și Mișcare, dar vor continua ora de matematică, materia e stufoasă și învățătoarea își dorește să o termine luna aceasta, până la finalul școlii, sau măcar să se apropie de final. Elevii oftează. 

Copii preiau mai multă informație din online, mai mult ca niciodată. O oră de matematică poate să pară un calvar pentru unii dintre ei, atunci când nimic, decât o tablă neagră cu marcaj roșu, le stârnește atenția. Cât de bine poți să înțelegi generațiile noi, de la un anumit moment, în viață?

„Îi înțeleg foarte bine pe copii, și de multe ori îi văd ca victime ale negljenței părinților, în materie de educație. Suplinesc, pe cat pot, neglijența educației parentale.”

În ultimii doi ani, însă, diferența de înțelegere s-a făcut și mai clară, când școala s-a mutat în online. La început, școala i-a trimis pe copii acasă, dar fară instrumente de suport sau orice know-how legat de învățământul online. În primele luni aveai două variante: te întâlneai fizic cu copii și le împărțeai fișe și materiale de învățare sau găseai o metodă prin care să îți susții orele de la distanță. 

Cea mai rapidă și accesibilă metodă a fost Facebook. Nu toți copii aveau telefoane inteligente, dar marea majoritatea avea măcar un smartphone sau o tabletă la îndemână, în casă, și un părinte cu cont, deja făcut, de Facebook. Mama nu avea competențe, folosea internetul și știa să folosească calculatorul, dar nimeni nu a ghidat-o spre o alternativă mai bună.

Astfel, în al doilea semestru din 2020, grupurile claselor de pe Facebook au fost umplute de anunțuri de teme, fotografii cu paginile caietelor de exerciții și videoclipuri cu copii făcând sport sau jucându-se, afară, ca și temă pentru Educație Fizică. Apelurile de pe Messenger erau zilnice, după un orar nou. Copii își puneau filtre amuzante pe față, își sprijineau telefoanele pe masă, în fața caietului, și făceau exerciții alături de doamna Paula pe Video Call.

Odată cu vara dintre 2020 și 2021, lucrurile s-au schimbat. Școala a cumpărat dreptul de folosință al unei platforme educaționale, iar mama se pregătea intes să învețe metode de lucru cu copii, de data aceasta în sistem digital. A plâns de nervi, s-a stresat, a încercat procese și exerciții de sute de ori, până i-au intrat în mână:  „a fost prima dată când am trecut printr-un burnout”. La un moment dat scria pașii de utilizare a fiecărei unelte predate la curs pe diferite caiete, umplea pagini întregi:  „accesează iconița din dreapta click pe „autentificați-vă” click buton stânga „post an assignment”. 

Excursie cu clasa, la cules de cireșe, 1 iunie 2022.

E trecut de 13:00, copii rămași au plecat deja. Soarele e puternic, se lasă peste băncile goale. Razele cad pe panourile de amporă învelite în hârtie creponată, pe care sunt agățate, cu ace de gămălie, desene ale copiilor făcute în ora de AVAP. Se aud râsete din părculețul de lângă școală, ale copiilor navetiști, din celelalte sate ale comunei, care așteptă să meargă acasă. Mama completează condica, au trecut câteva zile de când n-a mai scris în ea, dar își dorește să își pună la punct situația, înainte de venirea vacanței.

Paula simte că acesta a fost destinul ei, să predea aici, deși se simte de multe ori îngrădită de sistemul de educație. Există mai multe implicații, directive de la conducere care îi îngreunează munca, decizii care par fără logică, care nu au legătură cu situația de la catedră, de pe teren. „La un moment dat, când ai o familie și te-ai băgat în niște rate, entuziasmul dispare, si te mulțumești cu salariul tău mic și cu locul de muncă pe care îl ai”. 

Perspectiva, însă, pare a fi mai optimistă atunci când te afli într-un colectiv, când știi că mai mulți colegi îți împărtășesc soarta. Vara aceasta va participa într-o tabără de vară pentru învățători, în Suceava. Va merge cu o colegă din județ, și își dorește să cunoască și alți colegi noi, din țară, să vadă noi moduri de predare, să se descarce și să se revigoreze. 

S-a făcut 14:00, mama își ia poșeta, plasa plină de caiete pentru corectat, lasă condica în cancelarie și își salută colegii rămași în cancelarie. „Hai să plecăm acasă”.